Acum câțiva ani am scris un roman despre singurătate… De fapt, în el sunt Două povești despre singurătate… Așa se și numește cartea mea. Un mare dirijor român, Ion Marin, fiul celui care a construit „Madrigalul”, spunea că au trecut mulți ani până când el și-a dat seama că singurătatea e un privilegiu. Te obligă să fii foarte cinstit cu tine şi să-ţi împingi limitele. Impune o igienă morală, etică, în care nu începi prin a judeca şi prin a da vina pe ceilalţi. Tendinţa este, întotdeauna, să vezi nefastul din jur şi să spui: dacă aş fi eu, aş face… Vedeţi, acest „dacă”, ne îndeamnă dirijorul! Nu, începi, întâi, prin a face!
Cineva scria că „să îndrăznești să trăieşti singur” este un curaj foarte rar, mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată. E atât de multă singurătate în lumea de azi; o mare Doamnă a prozei contemporane rostea cu amărăciune: „silă, fiecare-şi ştie sufletul lui şi nu e fericire în niciunul”. Și mai știți cum se spune, foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea. Seneca spunea că singurătatea este pentru spirit ceea ce hrana este pentru corp. Sunt locuri şi momente în care un om este atât de singur, încât poate vedea întreaga lume. E de ajuns să-i priviți pe bătrânii neajutorați, măsurând fiecare bănuț din pensia lor de mizerie, mișcându-se greu printre tarabele din piață, căutând ceva mai ieftin, le tremură mâinile prin crăpăturile goale ale portofelului, iar măștile le atârnă strâmbe peste fețele obosite. Și am mai citit undeva că, din moment ce atât de mulţi oameni se simt singuri, ar fi de un egoism nescuzabil să te simţi singur de unul singur.
Și totuși, singurătatea e adesea soarta spiritelor superioare. Balzac credea că singurătatea este un lucru frumos, dar ai nevoie de cineva, ca să-ţi spună că singurătatea este un lucru frumos; doar că singurătatea muşcă uneori chiar din inimă. Poetul Târgoviștei mele, Gheorghe Tomozei, scria într-un poem: „atâta vânt, câtă singurătate, zăpezile, statui evaporate…” Alt poet credea că singurătatea „e peste tot în acest oraş fără somn, poemul începe cu ea, ca un clopot departe stins într-un ecou…” Singurătatea e o gară veche, cu liniile scoase de mult, în ea nimeni nu vine, nimeni nu trece, timpul se plictiseşte aşteptând ceva ce nu se mai întâmplă, apoi se pregăteşte de un somn lung. Și da, singurătatea omului nu este altceva decât frica de viaţă.
Există vindecare? Într-un decembrie nepandemic, acum câțiva ani, am fost martorul unei seri de magie, la concertul excepțional al divei portugheze Dulce Pontes. Iubesc Portugalia și oamenii ei, v-am mai povestit despre locurile pe care le-am colindat pe acolo și îmi place să-i zic iarăși Portugalia mea. Dulce Pontes este cea mai mare cântăreață de fado a lumii, cea care a readus în sufletele ascultătorilor muzica pe care odinioară ne-o dăruia Amália Rodrigues. Spectacolele ei sunt adevărate regaluri și peripluri fascinante prin întreaga muzică a lumii. Am înțeles, spunea Doamna de azi a cântecului portughez, că muzica este menirea mea, iar aceasta este o enormă binecuvântare. Și mai spunea că a simțit ceva extrem de puternic, a avut o trăire absolut specială și dorința și inspirația de a cânta atunci când a descoperit-o pe Amália Rodrigues. Cuvintele din cântecele ei au zborul cald al țărmurilor oceanului și adierea rară a valurilor de la Cabo da Roca. Când aplauzele se sting, tot mai rămâne cântecul răspândit în privirile uimite ale spectatorilor. Să vă mai spun și că fado, cuvânt tradus în mod obișnuit ca destin sau soartă, conform cuvântului din latină fatum, este numele unui gen muzical melodic care a apărut în Lisabona începutului de secol al XIX-lea, dar foarte probabil are origini mult mai vechi. Unii admiratori ai genului pretind că originile fado-ului reprezintă o combinare a ritmurilor sclavilor africani și a muzicii tradiționale portugheze, cu accente datorate muzicii arabe a maurilor, respectiv a genului muzical brazilian modinha. Fado este caracterizat prin melodii melancolice și versuri tânguitoare, care se referă foarte frecvent la mare, la trecutul maritim glorios al lusitanilor și la viața săracilor. Acest gen muzical este, de obicei, asociat cu un alt cuvânt portughez, saudade, care descrie „tânjirea după ceva” sau „dorința puternică de ceva” (acest „ceva” fiind, de cele mai multe ori, intraductibil în cuvinte, dar probabil foarte aproape de semnificația cuvântului românesc dor).
Despre magia singurătății, așadar, am vrut să vă spun azi câte ceva…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
