„Cochilia” de Cornelia Bartels

65
cornelia bartels ilustratie cochilia rubrica decupaje leviathan

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsDe foarte multă vreme, aș spune chiar de zeci de ani, mai exact spus o duzină, îmi trăiesc viața ca într-o cochilie și, ca să fiu sinceră cu mine, nici nu-mi pare că a trecut atât de mult timp. Mă trezesc în ea și o pornesc în întâmpinarea zilelor de tot atâția ani, cu un elan binevoitor și binefăcător care-mi conduce pașii până la oboseala după-amiezelor. Apoi moțăi un timp, odihnind pleoapele într-un somn binevenit. Pot visa, îmi pot ordona gândurile călătoare, ba, uneori, așa, cu pleoapele căzute chiar călătoresc în locurile pe unde nu am fost, dar mi-aș fi dorit să ajung. Somnul, starea de vis în lumea de dincolo de realitate, face posibilă o asemenea călătorie și mă reîntorc aproape fericită, pregătită pentru restul orelor rămase din zi. Pentru că, trebuie să recunosc, la mine ziua se prelungește până târziu în noapte. Îmi place liniștea nopților ce mi se dăruiește cu atâta dărnicie. Atunci devin mai harnică, mai activă, mai plină de dorințe de a face altceva decât de obicei. Altfel, ziua o cam lungesc nefăcând ceva important, deosebit,  în afară de faptul că-mi petrec ziua activ. Cos, spăl, gătesc, fac o plimbare cu Hugo, beau o cafea, răsfoiesc cărți, citesc, TV, Radio, ascult vești, știri, mă informez și caut în Facebook, în Google, iar mai fac o plimbare cu Hugo, asta se repetă pe orice vreme, cam de trei ori pe zi, cumpărături, scurte discuții la telefon. Convorbirile sunt din ce în ce mai scurte și mă bucur ori de câte ori aud la capătul celălalt al firului lucruri normale. Normal, e ceva greu de auzit, de definit, acum când trăim o viață atât de anormală. Dar ziua trece oricum, de la un timp, fără mari eforturi și surprize. E cam la fel și luni, și marți, miercuri gândești că deja săptămâna a trecut, cu toate că joi și vineri își așteaptă răsăriturile și apusurile de soare la fel de nerăbdătoare ca și celelalte zile. Sâmbăta este cea mai plină, umplută cu tot felul de activități și preocupări începute, neterminate și nerezolvate pe parcursul celorlalte zile. Poate duminica rămâne puțin altfel că o respecți, și chiar dacă nu mergi la biserică, aprinzi o lumânare în casă, te rogi să ți se ierte păcatele și greșelile făcute cu voie și fără voie și ești apoi liniștit și împăcat că ai făcut ceva și pentru sufletul tău păcătos și l-ai încredințat, prin rugăciune, Bunului Dumnezeu. Și nu prea mai faci nimic în restul zilei de duminică. Poate o vizită. Poate vine cineva la tine. Oricum, ești pregătită pentru ceva altfel ca în celelalte zile, că, deh, e doar duminică. Și-apoi trece și ea și te trezești într-o nouă luni, o nouă săptămână care, speri, să fie un pic mai altfel decât celelalte. Dar cel mai mult îmi place să mă ocup de florile mele de pe balcon, să vorbesc cu ele, să le laud, să mă întristez alături de cele uscate, aducând și aruncând peste ele, plină de speranță, găleți de apă salvatoare. Devin un grădinar al sufletelor florilor. Sunt sigură că ele trăiesc alături de mine. Că mă știu și mă recunosc, așa cum o face și Hugo după cei cinci ani de viață împreună zi și noapte. Rămân cu mine liniștite, darnice, frumoase, colorate, unele parfumate, credincioase, tăcute. Cândva, de mult, am citit o carte despre semnificația florilor, simbolul și rolul lor în viața omului. Era un frumos roman, al cărui titlu l-am uitat. Și numele autoarei l-am uitat, și-mi pare nespus de rău. Cartea am împrumutat-o cuiva și nu mi-a mai fost înapoiată. Păcat. Mă străduiesc totuși, pe căi felurite, să-mi reamintesc. Este o preocupare pe care o desfășor cu multă tenacitate și încredere, rostind alfabetul de nenumărate ori, oprindu-mă la fiecare literă și căutând să-mi reamintesc. Este un bun exercițiu de memorie și ambiție… Nu mă las până nu aflu și am să vă spun și vouă. Poate vreți să citiți cartea. Merită. Sau rămân pe balcon și privesc cerul, și mă plimb cu norii în nesfârșite călătorii imaginare. „Dacă simți că pământul îți fuge de sub picioare, sprijină-te de cer”, îmi spun. Și așa și fac. Uneori, cred că cerul devine marea mea albastră și norii devin valurile mării cu care mă joc, descifrând în albul lor imaculat forme, figuri, oameni, animale, flori, îngeri. Încerc să le descifrez simbolul, mesajele. Alteori, mă gândesc că dincolo de învolburarea lor sălășluiesc sufletele celor dragi ridicate în ultimii ani la cer, părăsindu-te. Îi caut, îi regăsesc. Ne regăsim într-o tăcută durere și-ntr-o pioasă  aducere aminte. Așa nu rămân singură. Sunt înconjurată de tot felul de imagini vii, ocrotitoare. Amintiri răscolite de neuitare. O stare minunată pe care mi-o prelungesc cât pot de mult, până mă învălui cu mantia poetică, cu fumul dorului, o nostalgică moleșeală cu care mă acopăr adormind. Sau moțăind. Mă aflu la vârsta când moțăiala aparține stării normale de viață și nu-mi reproșez nimic. Și de ce aș face-o? Nimic nu mă mai poate scoate din starea întâmplărilor petrecute și trăite în realitatea imediată. „Întâmplări aiurea și călătorii oranj”, cum spunea Fănuș Neagu, mă însoțesc aproape zilnic. Nu neapărat oranj, dar galbene ca soarele sau roșii ca mușcatele și trandafirii mei  de pe balcon. Întâmplări mai noi mă apasă și mă întristează. Cineva e bolnav, altcineva drag ție, apropiat sufletului, a murit după o lungă boală necruțătoare. Întâmplări pe timp de Corona se lasă adunate în fața neputinței de a face ceva esențial care să schimbe cu ceva lucrurile. Le ascult, trăiesc alături de cei afectați, de cei suferinzi, le înțeleg durerea, încerc să-i ajut cu un gând bun, o vorbă bună, o rugăciune. Gânduri care te marchează, te îngrijorează, dar ești neputincios în fața lor și le las să se resfire printre degetele care-și caută de lucru. Uneori caut un remediu, o tabletă ajutătoare. Prozac – tableta împotriva tristeții bate la fereastra inimii cicatrizate și promite că poate ajuta. Dar „sufletul nu cunoaște situații fără ieșire” și ne spune Proust mai departe: „caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale”. Chiar așa și fac. De aici și bucuria găsită în goana norilor-valuri pe marea cerului meu albastru. Zilele parcă mi se umplu de o briză binevenită, însuflețitoare care-mi alungă și spală oboseala, moțăiala, în brațele căreia cad cu atâta ușurință. „Zilele sunt egale pentru un ceasornic, dar nu pentru un Om”. Și pentru că tot răsfoiesc În căutarea timpului pierdut cu atâta neliniște, regăsindu-mi gândurile și neliniștile, continuu să-l citesc, oprindu-mă pentru o clipă din călătoriile gândurilor, și iată ce mai găsesc printre rânduri: „Adevărata călătorie constă nu în a căuta noi peisaje, ci în a privi cu alți ochi”. Închid pleoapele peste carte și continuu călătoria mea oranj, galbenă, roșie, nebună, cu ochii închiși… Și așa viața din Cochilie devine mai bogată, mai frumoasă, se petrece mai repede, prelungind zilele până mult după miezul nopții. „Nu cer mult de la viață. Mi-e de ajuns să știu că am încercat să fac tot ce am dorit, că am avut ce am putut, că am iubit ce merita osteneala și am pierdut ce nu era al meu”, se destăinuia în scris Pablo Neruda…

Câtă risipă de destin! O viață de om adunată după multe întâmplări, adunată într-o cochilie care, la un moment dat, devine o chilie curată și ocrotitoare. Am luptat cu gândul că merită să trăiești așa… Am trăit mai mult decât o duzină de ani, într-o altă lume, altfel, altcum, alături de alte suflete în care am crezut. Dar ce folos. S-au dovedit de duzină… Am dus o luptă inutilă cu un altul, doar ca să evit lupta cu mine însămi, cu orgoliul, cu respingerea realității și a singurătății. Teama de a fi singur îmi sugruma și strângea sufletul într-un nod, un nod gordian, din care nu mă simțeam în stare să mă dezleg. Să mă desprind. Îmi lipsea puterea sabiei salvatoare. O încrâncenare a anilor în care, tânăr fiind, speram în mai mult. Speram în echilibrul acelei balanțe dintre doi oameni alături care-și încărcau talerele vieții în doi, nu numai cu iubiri promise, ci și cu fapte în numele iubirii, a încrederii unul în altul, a toleranței și acceptării promise. Ca o răsplată a vieții dusă umăr la umăr. Sperasem în răsplata duhovnicească a credinței tale în bine și în frumos… Nu am învățat decât târziu să îmi aleg luptele corecte. Am învățat prea târziu să pot pierde cu grație și nu cu tristețe și dezamăgiri. Să știi să pierzi cu liniștea sufletească, la timp și fără furie, e arta de a călători prin viață. De a învăța să părăsești fără să iei ceva cu tine și să fii puternic. Să fii puternic, dar fericit…

Și eu am fost puternic, recunosc. De aceea am ajuns să-mi duc liniștit viața într-o cochilie, chilie a mea și a sufletului meu. Un câștig neprețuit după o viață de lupte inutile, un câștig meritat. Nimeni nu mă mai poate scoate de aici. O părăsesc ieșind în afara pereților ei sidefii, căutând natura, zborul neliniștit, dar armonios și elegant, în zig-zag, al fluturilor, să aud glasul păsărilor libere, să respir aerul curat de-afară… Sunt ca melcul care-și poartă căsuța pe spinare, ocrotindu-l de toate arșițele, loviturile și distrugerile vieții.

Aici simt nevoia să fac o paranteză și să povestesc ceva ce am văzut într-un scurt clip. Un video postat undeva, cândva, pe o pagină de Facebook, dar care m-a impresionat foarte mult. Un melc liniștit, cu căsuța lui în spinare, stătea și se sorea pe o frunză verde, moale, la marginea unei poieni plină cu flori. De undeva, din tufișuri s-a apropiat de el un șarpe frumos colorat, cu solzii de un galben auriu strălucitor. Nu i se vedea, printre florile și verdele din jur, decât capul alungit, ochii aceia puternici și strălucitori care ținteau bietul melc. Melcul nu a realizat pericolul și se sorea pe  frunză, mai departe, liniștit. Dar era, totuși, curios să afle cine se apropie de el. Încet, încet s-a trezit din amorțeala lui și, fascinat de strălucirea acelui cap auriu, a îndrăznit să-și scoată coarnele, tentaculele lui mirositoare și văzătoare ca să afle mai bine pe frumosul care se apropia de el. Șarpele a rămas nemișcat, cu trupul încordat ca într-o răpitoare așteptare, scoțându-și din când în când limba ascuțită și nervoasă, ademenindu-l pe bietul melc. Încet, încet coarnele melcului s-au lungit cât au putut de mult, spre a-l atinge pe frumosul șarpe, musafir, dar nu a reușit. Prudent își retrăgea mereu coarnele și-apoi încerca din nou să-l descopere. Cine-i acolo?, se întreba. Cu siguranță îl socotea un musafir prietenos, binevenit pe-acolo, pentru o scurtă vizită, o conversație. Era curios, prietenos și bucuros că are un musafir pe frunza lui legănată în soare. Era și el singur cu căsuța lui în spinare. Singura care îl putea salva, ocroti… dacă ar fi rămas strâns, ascuns în ea. Dar nu a fost așa. Când a prins ceva mai mult curaj, convins fiind că nu este niciun pericol, a ieșit și cu trupul lui moale și lucios aproape de tot din Cochile. Îl ținea legat de Cochilie numai un fir subțire și lipicios… Asta a fost de-ajuns. Asta a fost ultima lui clipă în viață, căci șarpele, cu o mișcare rapidă, și-a lungit limba lacomă și l-a sorbit dintr-o mișcare fulgerătoare, asorbindu-l pur și simplu din cochilia lui sigură, sfărâmând-o între fălcile lui puternice. Atâta a durat, o fracțiune de secundă și melcul nu a mai fost pe frunza aceea verde, în bătaia soarelui. Iar șarpele s-a retras mulțumit că a mai făcut o victimă. Ce înseamnă un melc pentru un șarpe?, m-am întrebat. Nimic. Am vrut să-l apăr pe bietul melc. Am vrut să-l smulg din gura șarpelui. Dar nu am fost în stare decât să privesc cu o mare tristețe la acest spectacol petrecut la o margine de poiană plină cu flori. Multe legături din viața mea de zi cu zi mi-au trecut prin minte. Multe situații care, după cele văzute, revin. Înțeleg foarte bine starea melcului căci o înțeleg și pe a mea. Dar lecțiile primite de-a lungul anilor cu tristețe, au pus punct după cele văzute. Timp de gândire… în Cochilia ta. Și nu mă simt ca o Afrodită născută din spuma mării. Nicidecum. Cochilia devine Chilia liniștii tale.

După o vreme constați că „Nimeni nu poate fi mai străin decât persoana pe care ai iubit-o în trecut”, după cum scria Erich Maria Remarque, și-i dau dreptate. O dreptate care doare, dar trebuie să o accepți. Așa devii mai puternic, mai Om pregătit să călătorești mai departe pe drumul care ți-a mai rămas de parcurs. Goethe spunea: „Fără să fi văzut Capela Sixtină nu este posibil a-ți forma o părere despre ce este capabil să realizeze Omul”. Și eu am văzut-o în călătoriile mele adevărate, de odinioară, când încă nu locuiam în Cochilia aceasta liniștită, ocrotitoare, din care, acum, călătoresc după pofta inimii, departe, în lungi călătorii peripatetice, imaginare, pline de o lumină caldă, blândă de liniște și speranță…

„Lumina mea, îngroapă-te cu mine,/ La primăvară poate încolțim” scria Adrian Păunescu în poezia Tăcut.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.