Titlul noului spectacol al Teatrului Cameri e aproape imposibil de tradus în altă limbă – e în ebraică, o expresie idiomatică însemnând „intuiție”, care însă plasează în burtă locul din trup unde se încheagă intuițiile, așa cum se încheagă un copil în burta unei femei.
Autorul piesei de numește Amit Gur. Wikipedia nu mi-a oferit alte informații despre el, dar prieteni ai mei care se orientează mai bine decât mine în domeniul lui who is who au făcut săpături și au aflat că, născut în în 1974, la origine kibutznik, Amit Gur a absolvit Școala de Teatru Beit Zvi ca actor, iar în 2018 a produs oarecare vâlvă la Teatrul Tmuna cu un monospectacol scris și interpretat de el însuși și însoțit de numeroase elemente muzicale, un spectacol în care-și istorisea experiențe dramatice trăite în faimoasa școală; oricine a trecut într-un fel sau altul prin Beit Zvi și chiar cine a urmărit numai ceea ce a apărut despre școală, de-a lungul anilor, în presă, știe câte ceva despre feluritele abuzuri care se petreceau acolo. Asupra faptului că piesa pe care i-a pus-o în scenă Teatrul Cameri e bună, nu am nici o îndoială. Ea a și prilejuit teatrului un spectacol bun, cum de multă vreme n-am mai văzut pe scenele israeliene. Dar despre asta un pic mai încolo.
Despre ce e vorba în piesă? Ieșind la pensie la 57 de ani și sărbătorită de toată familia – soțul, un fiu și partenerul acestuia, o fiică nemăritată, dar gravidă – Noga Horowitz află uluită la un control medical că e însărcinată. Asta se întâmplă rar la 57 de ani, dar uite că se întâmplă. Familia e, toată, profund convinsă că Noga se va grăbi să facă un avort dar, spre unanima revoltă a neamurilor și a prietenilor, ea ține – în pofida vârstei – să păstreze copilul. Toți cei din jurul ei o părăsesc, dar Noga nu cedează, ea vrea să nască acest neașteptat copil. Motivele ei sunt mai multe și toate convingătoare, începând cu acela că nu e îngăduit să ucizi un prunc, nici chiar unul încă nenăscut. Dar sunt și alte motive… Acestea țin, după mine, de anumite insatisfacții – nemărturisite – pe care i le pricinuiește eroinei viața ei de familie.
Mi-era, mărturisesc, puțin teamă ca piesa să nu se angajeze în eternele dezbateri despre implicațiile morale ale întreruperilor de sarcină. Dar ea evită abil această primejdie. Tema reală și profundă a piesei este dreptul inalienabil al Nogăi de a decide în privința ei înseși – e vorba, în situația dată, de trupul ei, de copilul ei, de convingerile ei, de viața ei; ea nu are de ce să se supună opiniilor altora într-o asemenea chestiune, de natură strict personală.
Copilul se naște mort. Noga suferă cumplit, iar familia și prietenii – toți cei care mai înainte i-au condamnat atitudinea – o așteaptă – generoși – să revină la căminul ei. Fără multe cuvinte, Noga refuză să se întoarcă – ea știe acum că toți cei pe care i-a socotit apropiați au trădat-o atunci când a fost la o adică, nu s-au sinchisit câtuși de puțin de ideile și de sentimentele ei și nici de dreptul ei de a-și decide propria soartă. Așa stând lucrurile, ea preferă să rămână singură.
Dramaturgul, și împreună cu el teatrul, au evitat un happy end factice. Piesa și spectacolul se încheie – recunosc că nu mă așteptam la atâta consecvență artistică din partea teatrului – pe o notă foarte sumbră – eroina nu pierde doar un copil pe care și l-a dorit, ea pierde familia pe care a avut-o și prietenii pe care i-a avut fiindcă, în încercarea prin care a trecut, s-a putut încredința de teribilul lor egoism.
Piesa a fost excelent pusă în scenă de Nir Erez, în decorul lui Zohar Shoef (o imensă canapea roșie compusă din fotolii care, la un moment dat, se separă, pentru a se aduna apoi la loc, și o perdea albă, în spatele căreia e sugerat, printr-un pat de spital, un cabinet medical) și în costumele lui Oren Dar, exacte și sobre.
Toate rolurile piesei se bucură de o interpretare actoricească împlinită; o mențiune specială i se cuvine, după părerea mea, lui Moti Katz în rolul soțului eroinei, fiindcă știe să sugereze uscăciunea sufletească a personajului fără nici cea mai mică apăsare, cu deplină naturalețe; câteva stridențe (vocale, mai ales) mi-au displăcut în jocul Netei Plotnik (fiica Nogăi) și în jocul Ayei Granit-Sheva (o prietenă binevoitoare a eroinei), de obicei atât de firească în personajele ei. Elad Atrakchi, Avishai Meridor, Simcha Barbiro și Moran Arbiv Gans întregesc cu dăruire distribuția.
Spectacolul este însă, firește, dominat de creația impunătoare a Odeyei Koren, în rolul fabulos al Nogăi. Cu egală forță în izbucniri și în tăceri, susținând punctul de vedere al personajului cu tărie și limpezime, nuanțându-i cu finețe ideile, exteriorizându-i cu mare economie de mijloace sentimentele și trăirile, actrița izbutește să mobilizeze de partea ei întreaga sală atât în lungi cuvântări, cât și în zonele de tăcere ale rolului. E actoricește o realizare cu adevărat de zile mari care cucerește publicul și i se impune.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
