Pe sub balcon trecea… o nuntă! Copilul de Smarald sări nedumerit din fotoliu și mă strigă oarecum speriat: ”Mami, mami, vino repede, ascunde-mă bine, e revoluție, s-au adunat niște ciudați în stradă, urlă pe sub ferestre și zdrăncănesc la tinichele!”
Zgomotul era asurzitor! Ce să fac? Iau copilul în brațe și-l țin lipit la piept… Inima îi bătea repede, repede și puternic! De-abia respira… Stătea cuibărit ca-ntr-o ascunzătoare de munte.
Apoi, când vacarmul acela ”asimetric, aritmic, apatic, șchiopătat, nebun, asurzitor și burlesc” s-a mai atenuat, ne strecurăm și noi încet, cu mare discreție, să vedem încotro se îndreaptă… ”revoluția”.
”Mami, protestatarii au intrat în clădire!”, exclamă copilul de-a dreptul speriat, însă foarte curios și cumva mirat că ”ciudații” erau îmbrăcați în straie de sărbătoare!
”Of! Bine că n-au dat cu vuvuzela, ori cu petarde sau grenade! Poate nu vor să-și murdărească hainele, deocamdată! Acuma, dac-au pătruns în clădire și fac așa gălăgie, e clar că adună oamenii și la noapte începe… războiul civil!”
Ce să mai zic? Îi trec degetele ușor prin părul străveziu-cârlionțat, îi culeg picăturile de sudoare de pe frunte, îi adun mânuțele deschise larg și expresiv, îl privesc zâmbind în ochii verzi și limpezi ca smaraldul, îl dezmierd ca să-i mai liniștesc ”percepția și trăirile”, apoi încep să-i construiesc o parabolă despre existențialism, realitate și… ficțiune!
Uite, nu te contrazic deloc: afară e ”război civil”! Dar hai să ”butonăm” între ecran și viața noastră! Că e mai greu să-ncepem cu filosofia!
Bunicul spune că poveștile pendulează între imaginație și adevăr! Corect? La fel și presa! Așadar, oamenii aceia care se-agită pe ecrane, ca o pastilă efervescentă și care opinează pro sau contra despre orice, fie nu știu nici ei ce spun, ce fac, fie nu vor să recunoască adevărul…
Dar viața noastră simplă e altfel!
Mai știi istorioarele cu broscuța cea frumoasă, cuminte și tare, tare inteligentă? La fel de curioasă și delicată, ca tine!
Ei bine, într-o seară de vară senină, broscuța se strecură afară din palatul fermecat să vadă ce zvonuri mai circulă și cum o mai duce lumea prin cetate.
Nu ieși bine din grădinile palatului, că văzu într-o piață, pe malul lacului albastru, mulțime de oameni în haine de sărbătoare, ce veseleau nebunește, sălbatic aproape, după o muzică neobișnuită și sporovăiau verzi și uscate! Broscuța se apropie încet, dar mare-i fu mirarea când îi apăru în cale zâna cea bună din basmele cu zmei, îmbrăcată cu o rochie albă, lungă, sclipitoare…
Frumoasă ca razele de lună printre nori și unduioasă ca o cometă ce lasă-n urmă văluri de mărgăritare… Plutea ca o sirenă printre cheflii și doamne de salon!
Se pare că broscuța noastră nimerise la un ospăț împărătesc, tocmai când vinul dezlega limbile mesenilor și cheful de petrecere.
Deodată, auzi pe unul cum vorbea înflăcărat despre întâmplările de la protest, din Piața Victoriei. Eh, nimic nou sub soare, gândi broscuța și trecu mai departe… Ascultă apoi tot felul de snoave mărunte, hazlii, însă reale, de pe la casele oamenilor: unul era bucuros că i-a născut nevasta gemeni, altul că i-a fătat scroafa nouă purcei, altul că-și cumpărase mașină și casă la mare, altul că vorbise la editură să-și publice Jurnalul de călătorie (”În lumea umbrelor”, se pare!), unul era necăjit că-i murise un câine, altul că-l încăierase gâscanul, doar un mesean cu tichie părea fericit că scăpase de piatra din casă!
Ca să vezi! Fiecare avea o poveste! Văzând și auzind acestea, broscuța noastră se retrase mai spre margine, atentă să nu fie călcată în picioare de petrecăreții și de doamnele de salon, ce dănțuiau nebunește la hora zânei-cometă și-a feciorului cu plete de aur și ochii căprui.
Spre miezul nopții începură muzicanții să strige darul și, care mai de care, chefliii scoteau grămezi de bani și cecuri de prin buzunare. ”Se pare că lumea trăiește bine în cetate!” – își zise broscuța! Apoi auzi șușoteli într-un colț: ”Oamenii de rând o duc tare greu în zilele noastre! Uite, cu banii ăștia «mulți» de-abia să-și acopere cheltuiala și să plece mirii-n vacanță!… Aseară, în loc de limuzine cu șampanii, trecea săltând, alaiul trist de nuntă, pe sub ferestre, pe sub balcoane!…”
Atunci broscuța înțelese, în sfârșit, că viața nu e… un basm cu zâne și meseni petrecăreți, nici un ”spectacol” cu dezastre! Plecă îngândurată spre palat, trecu de ziduri, intră în grădinile sale și-apoi se scutură de trei ori, ca să revină la forma de… om!
Acum ai înțeles ce-i viața?
Nimic nu e ceea ce pare-a fi!
Vezi și: ”Copilul de Smarald și locatarii din Cetatea Virtuală” de Mihaela Popescu
”Copilul de Smarald și profesorii” de Mihaela Popescu
Arhiva rubricii Morile de vânt ale justiției – De la arta cuvântului la confesiuni și opinii juridice prin ochiul cinic al unui avocat de Mihaela Popescu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
