Copilul de Smarald mi-a tras o palmă, neașteptat!
Istorioarele din Cetatea Virtuală îl întristaseră!
Ah, nu despre locatarii din cetate era! L-a deranjat atitudinea mea!
”Știi, ce? Povestești frumos, dar nu e confortabil să spionezi casele oamenilor!… Nu e moral! Dacă părerea mea contează, atunci află că ai fost ingrată! Și cred că altcineva, în locul meu, ar fi plecat fără să spună un cuvânt! Și nu ți-ar mai fi răspuns la telefon multă vreme! Of, iartă-mă, te critic prea dur! Lasă astea! Uită tot ce ți-am spus!
Hai, mai spune-mi povești! Mami, te rog, te rog, iartă-mă!
Vreau să-mi vorbești despre profesorii tăi, cei reali!
Nu despre năzbâtiile studenților-personaje din cetate care pun imagini năstrușnice și comentează aiurea, ca să se bage-n seamă cumva!
Ziceai că… din mâinile unor profesori remarcabili se plămădesc valorile!”
Copilul m-a lăsat fără cuvinte! Mă bâlbâiam aiurea! Am bâiguit ceva nedeslușit…
– Știi ce? M-ai prins! Ai dreptate! Voiam doar să văd până unde pot merge!
A fost un exercițiu de percepție, idiot! Și cu tine, e clar, n-a ținut!
Profesorii mei, cei reali! Așa e! Sunt remarcabili! Asemenea marilor sfinți! Voiam să spun… înțelepți! Dar nu oricine poate să vadă asta.
Uite, studenții – unii studenți! – îi ”periază” cu vorbe frumoase, doar ca să ”împuște” note mai mari. Însă, după un timp, ajung față-n față cu viața, își dau două palme și încep să vadă lucrurile complet diferit. Chiar dacă nu vor înțelege niciodată esența din studiile prin care-au trecut ”ca gâsca prin apă”, nu uită momentele, dar mai ales oamenii care i-au impresionat.
Există și studenți de smarald, care gândesc așa, ca tine! Născuți cu ”aură divină”. Ei nu ”periază” pe nimeni. Pur și simplu ascultă atent, întreabă, verifică lucrurile, uneori experimentează și abia la sfârșit, cu reținere, sau cu… tupeu, expun teorii, în fața adevărului revelat.
Dar nu despre studenți mă întrebaseși! Of, încercam să mă scuz, cumva.
Pentru nerușinare! Aproape că nici nu știu cum să-mi repar năzbâtia de a-ți pune la îndoială, sau la-ncercare, inteligența.
Știi, e trist! Însă, despre oamenii remarcabili nu prea se mai vorbește azi, prin cetate… Doar copiii de smarald, ca tine, adoră istorioarele cu eroi excepționali!
Așa că voi încerca să-ți spun o poveste care să te impresioneze cumva.
A fost odată un copil cuminte, eminent și premiant în fiecare an, dar tare visător.
Într-o zi a plecat la liceu, iar acolo profesorul de istorie le-a cerut să-și expună opțiunile pentru facultate. El a scris pe-un colț de hârtie ”Teatru și Drept”…
Când a citit bilețelul, profesorul l-a chemat de-o parte și l-a certat. Copilul a-ncercat să-i explice cum stau lucrurile, dar i se părea că vorbește în van. Așa că…
A primit cuvioasele ”binecuvântări” și-a plecat, în cele din urmă, pe drumul său!
Ah, nu a urmat imediat nici o facultate. S-a dus direct pe scenă, într-un teatru și era tare, tare fericit, dar mai ales, emoționat până la lacrimi că și-a văzut visul împlinit, așa cum nici măcar nu sperase! Cred că entuziazmul acela, poate și aura sa i-au adus repede mare, mare succes și chiar un premiu de recunoaștere.
Atunci, tânărul nostru simți nevoia să meargă la facultate! Unde?! La Drept!
Zis și făcut! Mergea zi de zi la facultate, la teatru, și tot așa! Dar unde nu era?!
Scria articole pentru presă, avea emisiunile lui la radio și la televiziune. Ce mai, unde te duceai, dădeai de el! Ah, nu făcea asta ca să iasă în față. Exclus!
Punea suflet în toate și avea o pasiune nețărmurită pentru creație.
Ei, și-acum să vedem ce făcea el, în facultate!? Mergea, așadar, la toate, dar absolut toate cursurile, iar în pauze își deranja profesorii cu felurile întrebări. Uneori se lansa în discuții interminabile. Totuși, la final, se scuza. Însă avea un dar al vorbirii aparte și toți erau bucuroși să-i limpezească neclaritățile și incertitudinile.
Avea profesori extraordinari. Era, de-a dreptul, fascinat, în universul acela nelimitat, al cunoașterii. Ah, am uitat să-ți spun că nu s-a mulțumit cu ”școala” de Drept. Nu! Nu s-a oprit aici! A mers, mai departe, la încă o Facultate: ”Istorie, Filosofie, Jurnalism”. Apoi a urcat treptele, cu Geopolitica. Și tot așa!
Deh, era visător și grăbit să le știe pe toate!
Vezi, povestea nu e numai despre profesori, ci mai degrabă, despre noi toți.
Iar dacă există curioși, ca tânărul nostru, sau poate ca tine, atunci munca lor nu a fost în zadar.
Însă, e cam târziu acum. Gata! Trebuie să mergi la culcare!
Spune-mi, totuși, ești mulțumit, copilul meu de smarald?!
Doamne, cum le mai deslușești tu pe toate!
Vezi și: ”Copilul de Smarald și locatarii din Cetatea Virtuală” de Mihaela Popescu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
