Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel mi-a amintit de icoana în care aceştia apar îmbrăţişaţi. O icoană deosebită, care transmite mult, cum de altfel transmite orice îmbrăţişare sau măcar imagine a ei.
E un fapt dovedit – şi chiar nu e nevoie de demonstraţii ştiinţifice, aşa cum se chinuie unii să ne convingă – că îmbrăţişările au efecte absolut uimitoare, terapeutice chiar, atât pentru om cât şi pentru… maimuţă; pentru orice fiinţă vie, fie plantă, animal sau… dihanie vorbitoare. Pentru că îmbrăţişarea e, de fapt, ”traducerea” iubirii. Despre ce şi cum se-ntâmplă, vorbesc alţii destul. Eu voi lăsa doar câteva amintiri/ impresii personale.
Când eram mai tânără şi suficient de prostuţă (între timp, am mai îmbătrânit) încât să mă iau după teoriile care ne învăţau cum să nu ne alintăm copiii, cum să-i învăţăm să doarmă singuri, să nu-i legănăm etc., mi-a venit şi mie ideea (inteligentă, cum altfel?) să-mi obişnuiesc fiul de 4 ani să doarmă singur. Că doar aşa zicea la carte. Nu din alt motiv (măcar de l-aş fi avut!), că eu beneficiez de avantajul burlacului, de vreo… în fine, peste 15 ani. Nu ştiţi care-i avantajul burlacului? Că se poate da jos din pat pe oricare parte a acestuia. Sâc! Păi, e puţin lucru, să cobori pe unde vor muşchii tăi? Dar să lăsăm autoironia şi să revin la ce spuneam. Copilul meu – destul de ascultător din fire – când l-am anunţat că ”de azi înainte” va dormi singur, n-a zis nimic. M-a privit numai cu nişte ochişori de copil lăsat în gară, dar s-a culcuşit cuminte în patul pe care i-l pregătisem, în aceeaşi cameră cu al meu. În timp ce mă foiam pe lângă patul meu, m-a strigat: ”Mami, dar eu, când dorm, trebuie să ţin pe cineva în braţe!” Şi eu la fel, dar… asta e! Uite, vezi, ăia, în carte, nu-mi spuseseră treaba asta. Dar cum mă ştiam deşteaptă şi descurcăreaţă, m-am orientat repede la un simpatic urs de pluş pe care i l-am plasat pe pernă, cu indicaţia preţioasă: „Ţine-l pe Ursi!” Copilul, mai deştept decât mumă-sa, l-a luat, s-a străduit sau măcar a mimat (aici nu sunt sigură) concilierea cu numitul Ursi, după care a conchis, pe acelaşi ton, uşor plângăreţ: ”Mamiii, pe cineva viu!” Pe cineva viu!!! Nu voi uita niciodată lecţia primită de la un copil de 4 ani care, în cuvintele lui puţine, a reuşit să transmită esenţa îmbrăţişării. Va să zică, surogatul pe care i-l ofeream pe post de mamă putea să fie oricum, putea să fie şi un urs, un hipopotam, o girafă, dar să fi fost măcar VIU! Să aibă, aşadar, suflare de viaţă. Doar astfel va fi fiind în starea de a trasmite acea energie, acel miracol absolut încântător pe care numai îmbrăţişarea îl transmite. Da, cred că îmbrăţişarea este forma cea mai sigură şi eficientă prin care se transmite dragostea. Nu vorbele, nu faptele de eroism, nu… urşii de pluş.
Poate nu întâmplător oamenii au ajuns să lanseze zile ale îmbrăţişării. Poate nu întâmplător, o tânără din America scoate bani frumoşi cu o afacere cu… îmbrăţişări. Atât. Fără nicio conotaţie sexuală, spune articolul, fără nimic altceva. Îmbrăţişări simple, curate. Şi cu tarif. Atât ora. Unde am ajuns? Cât de mult am fugit de iubire, cât de departe ne-am ascuns de gesturi de tandreţe faţă de semenii noştri, dacă îmbrăţişările au ajuns fie să se ofere gratuit (încă) de necunoscuţi la colţ de stradă, fie să se vândă cu ora. Sau la kilogram.
De ce ne temem să iubim? De ce ne e frică să îmbrăţişăm? Eu n-am răspunsuri, ci doar întrebări. Şi o propunere: Să dăm cu urşii de pluş de toţi pereţii, să îmbrăţişăm viu şi adevărat, cu sufletul, cu mintea, dar şi cu trupul, cu braţele, cu ochii, cu… inima. Sunt două categorii care n-au problema asta: animalele şi copiii. Atât de frumos ştiu să îmbrăţişeze. Ce-ar fi să redevenim şi noi copii? Să redescoperim copilul din noi. Că, de ”animalul” din noi – nu ducem lipsă.
Fie ca Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel să fie tuturor cu pace, cu bucurii şi, dacă nu costă prea mult, cu cât mai multe îmbrăţişări!
Slobozia, 28 iunie 2013
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
