Găsesc printre însemnările mele de acum câțiva ani două texte, ca două măsuri diferite ale acelorași frământări și constat că nu s-a schimbat mare lucru…
Se vorbește, de mai multă vreme, despre modernizarea religiei. S-a spus că reinterpretarea religioasă include atât întoarcerea constantă la sursele vieții religioase, dar și la spiritul original al instituțiilor religioase și la adaptarea lor la condițiile actuale ale societății contemporane. Reinterpretări spirituale? Aiurea… Se dorește, oare, să ne Vedem? Mai țineți minte, din urmă cu ceva ani? Preasfințitul Varsanufie Prahoveanul ștergea lacrimile ciobanului planetar din Pipera și, în același timp, Biserica Ortodoxă Română i-a interzis unui geniu al viorii, Alexandru Tomescu, să cânte cu un Stradivarius în bisericile sale. Este Bach un intrus în Catedralele neamului? Asta în timp ce Biserica Catolică își deschide larg ușile pentru muzica divină și pentru harul cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe marele artist ortodox din tată în bunici și mai departe. Mă gândesc că smerenia fostului „războinic al luminii”, la fel de „prea-cucernic” și azi, era mult mai înălțătoare pentru fruntașii BOR, în fața sonatelor lui Bach și a arcușului magic al violonistului român. Între mercantilismul unora dintre slujitorii Bisericii și grația divină a muzicii, alegerea a fost făcută la repezeală.
Într-o seară de poveste, la Pitești (pe care n-o voi uita vreodată), într-o sală comunistă, urâtă și plină de igrasie, Alexandru Tomescu a început să cânte din mijlocul scenei. Integrala Capriciilor lui Paganini… Totul a devenit, ca într-un miracol, sclipitor, diafan și catifelat. Mă gândeam, atunci, oare cum ar suna muzica aceea în Mitropolia din orașul meu? Gânduri rele, după cum se vede…
Și mai găsesc printre însemnările mele mai vechi aceste cuvinte… A plecat la Domnul Părintele Iustin Pârvu. A fugit de oameni în adâncul pădurii și oamenii au venit la el. Era ultimul din generația marilor duhovnici, sfințiți cu sânge de martir prin temnițele comuniste și prin rugăciune de multe decenii pentru slava lui Dumnezeu. Știți, se spune că putem visa numai despre lucruri, fapte, oameni pe care îi cunoaștem, pe care i-am văzut cu ochii noștri. Nu e așa… Putea să fie ceva mai tulburător și, în același timp, mai tainic decât vocea Arhimandritului Iustin Pârvu, care se auzea, iată, din ceruri, ca și de aici, de pe pământ?
A fost lansat atunci un text, dar se pare că nu era al lui. Se spunea că părintele s-ar fi adresat poporului român: „Îți scriu pentru că sper ca măcar acum, să îți amintești cine ai fost, cine ești și poate așa vezi încotro te îndrepți. Ești singurul popor european care trăiește încă acolo unde s-a născut”. Și dacă aceste cuvinte n-ar fi fost scrise de Părinte, totuși întrebarea se aude cu forța sacră a rugăciunii: cât o să mai taci?
Trezește-te, popor român, trezește-te român adormit și nu lăsa să se șteargă dintr-o trăsătură de condei tot ceea ce ți-au lăsat părinții, nu îți lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu știai să scrii! Totul să-ți aparțină, dar tu de toate bucuros să te lipsești, luptă-te suflete, ca să primești acest har. Nici nu mai știu unde am găsit vorbele de mai sus…
Cui să le ceri un răspuns, șpagovenilor și altora ca ei?