Cuprinsu-m-au toate întristările de la o vreme, făcutu-mi-s-au lacrimile mele seci în suflet de la o vreme. Pentru ce ești mâhnit, suflete al meu și pentru ce mă tulburi într-atât de mult, ziua și noaptea fără oprire? Judecă-mă, apără-mă și izbăvește-mă de întristare. Adânc pe adânc cheamă toate întristările și adună-le în mine și nu mă judeca. Scoate-mă din umbra întristării și dăruiește-mi bucuria sufletului de odinioară…
Trăim de la o vreme o altfel de viață. Gândul regăsirii noastre în puterea credinței și a puterii izvorâtă din ea ne susține sufletul tulburat și mâhnit. De la o vreme, recunosc, totul nu mai este cum a fost odinioară. Nici turla bisericii nu ne mai dăruiește, de la un timp, chemarea spre credință a clopotelor. Tace într-o înaltă durere. Clopotele își revărsau odinioară sunetele chemării la slujbă, la normal, la viață binecunoscută și trăită de ani și ani. Mi-e dor de darul muzicii lor care a amuțit de la o vreme. Continuăm să trăim în umbra turlei tăcute, de parcă ar fi un semn de avertizare la ceea ce facem, la ceea va urma… Căci, parcă ar fi semnalul unei perioade grele pe care suntem supuși să o trăim în tăcere, în speranța că odată și-odată clopotele ne vor dărui iarăși muzica lor binefăcătoare. Odată și-odată le voi reauzi. Le voi aștepta în tăcere, în puterea credinței care se sălășluiește din ce în ce mai adânc în sufletul meu.
Doar ceasul cuibărit în zidurile turlei bisericii de la un timp ne dăruie secundele, minutele, orele ce se preling în tăcerea clopotelor care au rămas nemișcate. Timpul trece măsurat de acele ceasornicului, timpul măsoară liniștea din jur și ne înconjoară grijuliu în sunetele lui melodioase ce se revarsă peste această liniște. Este aproape singurul semn dăruit de mecanismul din inima ceasului care nu a încetat să bată. Dimineața începe semnalată de melodia bătăilor inimii lui dăruite mereu la șase dimineața și bate pentru ultima oară la miez de noapte. Apoi, ceasul ne dăruie, alături de clopotniță, liniștea nopții, netulburată decât, poate, de vântul care mai trece peste liniștea ce sălășluiește în jur. Vântul e singurul care nu tace, care vine și bate ziua, noaptea la poarta tăcerii care s-a așternut de la o vreme pe străzile pustiite. Vântule, vânt nebun…
Nu-mi îngădui să mă pierd în spaime și necredințe, mă sprijin de toiagul rugăciunii cu plecăciune și cu o adâncă smerenie, binefăcătoare.
De toate acestea mi-am adus aminte cu revărsare de inimă acum, când un glas de bucurie a pătruns printre lacrimile seci. Recunosc. Citesc Psaltirea. Prin puterea rugăciunii m-am regăsit. Mi-am regăsit liniștea sufletului. Pus-am ochilor mei pază și stavilă lacrimilor, pus-am gurii mele pază și stavilă vorbelor deșarte… Amuțit-am și m-am smerit și nici de bine, și nici de rău nu am mai vorbit cu nimeni… Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu și în cugetul meu se va aprinde foc de speranță și de bucurie inundat în credință și în rugăciune… „Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu și numărul zilelor mele, care este, ca să știu ce-mi lipsește… Iată, cu palma ai măsurat zilele mele și statul meu ca nimic înaintea Ta. Dar toate sunt deșertăciuni; tot omul ce viază. Deși ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori și nu știe cui le adună pe ele… Auzi rugăciunea mea, Doamne, și cererea mea ascult-o: lacrimile mele să nu le treci. Căci străin sunt eu la Tine și străin ca toți părinții mei. Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce și de a nu mai fi.”
Adusu-mi-am aminte de toate acestea în zilele și nopțile de liniște ce au urmat sfintelor sărbători, pe care le-am întâmpinat și petrecut într-o tihnită adâncă tulburare, înconjurată de o subțire pânză de păianjen ce tremura la fiece respirație… Trăiam. Trăim sub pâlpâirea veșniciei. Căci nu de moarte îmi e teamă, ci de veșnicia ei…
Fiecare zi care ne este dăruită acum o prețuim mult mai mult decât înainte. Fiecare noapte dormită o prețuim acum mult mai mult decât înainte. Totul este de neprețuit. Totul este un dar dăruit nouă printr-o necuprinsă speranță în credință și-n ocrotirea Dumnezeiască… Este singura putere care ne ține spânzurați în pânza de păianjen a sufletului, subțiată de tulburătoare gânduri. Nu este ușor ce trăim acum. Nu este normal. Dar știm noi, oamenii să prețuim acest dar dăruit nouă? Avem darul de a dărui mai departe adevărați dăruitori hărăziți cu darul dăruirii? Putem dărui dăruindu-ne cu tot sufletul, numai așa poți primi bucuria dărniciei înapoi. Seneca recunoștea: „Eu posed cu adevărat doar ceea ce am dăruit”… o lecție de viață. Iar Maica Tereza ne mai dă o lecție de viață, atunci când ni se destăinuia… „Nu contează cât dăruiești, ci cât de multă dragoste pui în ceea ce dăruiești”, și nimeni altcineva nu a știut să dăruiască cu o mare dragoste pentru oameni, așa cum a făcut ea. Dragostea nu are măsură, ci doar dorința de a dărui mai departe…
Cu adevărat, în numele dragostei față de tine, față de aproapele tău te face să fii bun. Dragostea constă în dorința firească de a dărui ceea ce este al tău altcuiva, o dorință firească, neprețuită. Apoi să te bucuri de bucuria celuilalt, bucuria de a simți și trăi alături de el fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta. Nu e ușor să fii darnic. Dar nici greu, căci, așa cum spunea Jules Renard: „Nu e greu să fii darnic azi, greu e să nu regreți mâine”. Și când scriu aceste rânduri, gândul se alătură cu mult drag și recunoștință acelora care o fac din tot sufletul. Știu, cunosc oameni dragi mie care în preajma sărbătorilor, și nu numai, au bucurat alte suflete însingurate și înfrigurate de răceala singurătății.
S-au grăbit să aducă în casele lor o undă de bucurie, de căldură, de lumină izvorâtă din sufletul lor bogat, măreț, dăruitor. Le mulțumesc în gând că mi-au îngăduit să aflu de gestul lor și, astfel, să mă simt și mai apropiată de ei, de gestul lor, care nu mă lasă să nu mă alătur lor cu o mare bucurie… să ne putem bucura împreună împărtășind gestul dăruirii.
Dacă, cumva, în drumul tău, întâlnești un Om, pe cineva mai obosit decât tine,
ca să-ți poată dărui un surâs, dăruiește-i tu unul. Lasă-l pe al tău să se prelungească pe obrazul lui obosit. Căci nimeni nu are o mai mare nevoie de un surâs, de un zâmbet decât acela care nu-l poate dărui altcuiva. Plăcerea oamenilor cu adevărat mari la suflet și cu o inimă de aur e să facă alți oameni fericiți, mai ales în preajma sărbătorilor. Gesturi sfinte în atmosfera sfintelor sărbători. Ele abia au trecut, dar bucuria, adusă în umbra tristeților acelor oameni însingurați din diferite dureroase motive și întâmplări ale vieții, rămâne încă multă vreme, ca o mantie caldă și moale care le acoperă umerii obosiți de atâta însingurare. Dalai Lama încurajează dăruitorii prin aceste minunate sfaturi, demne de urmat: „Dăruiește persoanei pe care o iubești, aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce și motive pentru a rămâne”… căci „Obiceiul de a dărui nu face altceva decât să intensifice dorința de a dărui.” (Walt Whitman).
A dărui nu înseamnă să faci eforturi de dărnicie, să cauți ceva special, deosebit, scump. O floare, un buchet de flori, un zâmbet, o mângâiere în clipe grele, o vorbă bună, un sfat bun, o tăcere alături de cel suferind aduc tot atâtea bucurii și mângâieri pentru cei care știu să-ți prețuiască prezența.
Printre rândurile citite despre daruri și harul dăruirii găsesc acest citat al lui Celin Turner: „A dărui constituie o experiență care-ți va transforma viața,chiar dacă nu începi decât prin a dărui zâmbetul cu ceva mai multă generozitate”.
Din tot sufletul pornește dorința oricăruia care dăruiește. Niciun alt gând ascuns. Căci pur și simplu, a dărui cuiva o parte din sufletul tău bun, dăruitor, este mai bine decât a dărui o parte din inima ta, care implică sacrificiu, suferință, căci sufletele sunt eterne. Dăruind din suflet alungi singurătatea ta și a celor cărora le faci bucuria unui dar. Căci singurătatea, îmbătrânirea, neputința deschiderii sufletului te aruncă în întunecimea întristării, de unde cu greu te mai poți elibera. Te întrebi uneori, în tăcere „pentru ce ești tulburat și întristat, însingurat, suflete al meu?”. Un răspuns e greu de găsit, de aflat, atâta timp cât nu lași baierele sufletului să se deschidă ca o fereastră dornică de soare, de lumină, de căldură. Întunericul nu are nicio șansă atâta vreme cât vei aprinde mereu, nu numai în preajma sărbătorilor, lumina dărniciei, a dăruirii neprețuitelor daruri pornite din suflet. Pur și simplu o mică bucurie… căci nimic nu este mai adevărat, numai astfel vom alunga tristețea însingurărilor, a îndepărtărilor, a retragerii în cochilia gândurilor întristate de singurătatea în care ești aruncat. Darul dăruirii este un har care încălzește și luminează spontan orice ungher întunecat al sufletului. E drept, cu el te naști, dar îl și poți învăța luând pildă de la cei ce au acest har dăruit de la bunul Dumnezeu. Îți faci singur un bine, învățând să te poți bucura de bucuria pe care ai împărțit-o cu atâta dărnicie. Nu e un drum ușor să ai puterea să pășești pe acest nou drum în viața ta, dar merită să încerci, măcar în preajma sărbătorilor. Sunt daruri neprețuite pe care nu le poți schimba cu altele, nu le poți returna, refuza. Le primești cu un zâmbet, ca un gest pornit din adâncul sufletului. Să fim buni, să fim iubitori, să fim sănătoși… ne urăm și ne dorim la fiece început de An Nou. Ne dorim să fim așa. Sperăm să fim altfel. Dar reușim? Sau ne mulțumim doar la formularea grăbită a acestor gânduri la început de nou drum în viața noastră? Ar fi păcat să fie așa. Cu cât dăruiești altora mai multă bucurie, cu atât mai multă bucurie va intra în viața ta, căci „A dărui înseamnă a arunca un pod peste abisul singurătății tale”, ne învață Antoine de Saint-Exupéry…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels