„Das Laub” de Cornelia Bartels

56
cornelia bartels proza memorialistica

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsAm ales acest cuvânt din limba germană, pentru simplul motiv că el, cuvântul  „Laub”, exprimă în buchetul lui de frunze, ramuri, fructe, flori uscate, cel mai mult și frumos cu putință a tot ceea ce vreau să povestesc… Nu știam cum e corect: „die Laub, der Laub, das Laub”?, pentru că întotdeauna am avut  greutăți cu „der, die, das”-ul limbii germane, socotind că ar suna la fel de corect și „die Laub”, gândind că tot e vorba de frunză, și în românește frunza este de genul feminin. O frunză/două frunze. Sau „der Laub”, că tot e vorba de copac. Un copac/doi copaci, genul masculin. Dar nu este așa și nu doresc să fac aici o lecție de gramatică. Pur și simplu am fost puțin derutată când am început să scriu, fiind tentată să folosesc femininul „die Laub”, dar nedorind să fac vreo greșeală, că, deh, „verba volant, scripta manent”, am căutat cuvântul în dicționar. Și așa am aflat cam totul despre el.

Așa cum am fost foarte surprinsă când am constatat că și la cafea nu se folosește, în germană, femininul .„Bitte eine Kaffee”, spuneam eu traducând din românește. „Vă rog o cafea”, și mă miram de ce eram privită cu un zâmbet atât de indulgent. Era total greșit.„Bitte ein Kaffee”, ori „Bitte eine Tasse Kaffee”, adică o cană cu cafea… Cu timpul m-am învățat minte să nu mai fac greșeli gramaticale sau, cel puțin, ceva mai puține. Dar „der, die, das” au rămas pentru mine o problemă.

Așadar, să revin la cuvântul meu „Laub”.  Corect este „das Laub”, neutru, fără gen. Un cuvânt frumos, care exprimă exact ceea ce este. Nu cunosc niciun cuvânt românesc sinonim care să exprime atât de exact înțelesul lui. Nu se poate traduce cu un alt cuvânt echivalent, se poate însă explica, se pot povesti multe despre el, ceea ce încerc și eu acum…

La noi toamna se prelungește până pe la mijlocul iernii, adică aici nu prea este iarnă, cu ger, viscole  și zăpadă. În schimb, avem parte de toamne lungi, umede și gri. Cu vânt. Copacii au ceva mai mult timp să-și scuture frunzele, păstrându-le încă un pic în coroana ramurilor lor. Podoaba crengilor, cândva verde și strălucitoare, se colorează încet în culorile toamnei, aurind parcurile și aleile în culorile minunatului anotimp de toamnă târzie, sau toamnă canadiană. Apoi, frunzele obosite de atâta vară și căldură, de atâta toamnă prelungită până-n decembrie, se usucă adormind pe ramurile copacilor. Unele rămân încă ceva timp lipite de crengi, altele se desprind grăbite, așternându-se la poalele copacilor. Și tot acest bagaj colorat, scuturat de vânturi și ploi și împrăștiat prin grădini, alei, parcuri este multicolorul Laub. Întreaga adunătură de frunze, flori, ramuri căzute pe jos, ca un covor moale și foșnitor este Laubul copacilor, care se-adună la rădăcina pomilor, în colțurile parcurilor, în grădini. Oamenii se grăbesc să-l adune, să-l strângă, să curețe străzile, să-l măture. Numai în păduri rămâne neatins de mâna gospodărească a omului, doar, poate, răvășit de o pală de vânt sau de pașii grăbiți ai unei căprioare. Laubul din pădure își păstrează mult timp culorile, dar mai ales își păstrează parfumul acela aromitor al toamnei. Das Laub este nu numai colorat ci și parfumat. Este viu și ascunde în frunzele lui o mulțime de viețuitoare ale pădurilor sau grădinilor care-și trăiesc bucuria de a-și găsi, în sfârșit, o locuință, un loc moale, cald și parfumat în care să se ascundă de serile toamnei reci și umede. Das Laub cuprinde întreagă această viață ascunsă între frunzele căzute sub copac. El se adună  pe scoarța pământului rece, acoperind cu grijă bulbii ghioceilor și ai brândușelor, ca să nu înghețe și să poată înflori din nou în primăvară. Chiar și vârful ierbii își încălzește trupul încă verde, firav, sub mantia lui ocrotitoare. Totuși, oamenii se grăbesc să-l adune, să-l îndepărteze de la locul lui, curățind aleile, parcurile, grădinile. Și parcă, pe undeva, îmi pare rău că nu mai pot aduna câteva frunze frumos colorate. Amintiri de toamnă.

Dar trebuie să mărturisesc că de foarte multe ori, ca un copil, am avut bucuria să mă joc cu aceste minunate frunze căzute în jurul coroanelor copacilor, mai ales după ce i-am îmbrățișat cu atâta iubire și liniște în suflet. Îmi place să îmbrățișez copacii. Să-mi alătur tâmpla de scoarța tulpinii drepte și să o ascult. De fapt el, copacul, mă ascultă pe mine. Lui mă destăinuiesc în anumite clipe de liniște și el mă ascultă respirând dimpreună cu mine și asta îmi dă o nouă senzație de viu, de viață reală, aproape veșnică. Mă încurajează discret. Îmi liniștesc alături de el bătăile inimii, îmi reglez respirația, îmi umplu nările de aroma scoarței parfumate. Îl ascult în liniște. Mă învață să nu mă aplec la orice încercare de viață, să rămân dreaptă, în picioare, ca el. Copacul este un alt bun prieten al meu, ca și cerul. Din ce în ce mai des îmi regăsesc liniștea alături de noii prieteni. Și-așa nu rămâi singur niciodată.

În plimbările mele prin pădure cu Hugo, am alergat cu micuțul patruped răscolind Laubul adunat sub copaci. Și lui Hugo îi plăcea zborul frunzelor răvășite de pașii noștri. Deseori se rostogolea acoperindu-se aproape de frunze. Dar nu întotdeauna a fost așa. Das Laub nu este mereu prietenos, ascunde și pericole neașteptate, nevăzute, ascunse în frumusețea aceea de frunze și flori. Insecte, păianjeni, mici viețuitoare s-au supărat pe noi că le-am disturbat liniștea găsită în Laub, tot răvășindu-l cu mâna, cu pașii noștri alergători. Lăbuța micuțului Hugo a fost înțepată de o viespe sau de orice altă insectă, nu știu să spun, pentru că nu am văzut-o. A rămas bine ascunsă între frunze, în Laubul ocrotitor. A plâns micuțul, a scheunat și a venit în fugă la mine să îl ajut. Nu l-am prea putut ajuta, dar de atunci s-a învățat minte și e prudent. Nici eu nu am fost ocolită de asemenea surprize dureroase ascunse în Laub. Acum vreo doi ani, într-o frumoasă zi de toamnă târzie, mă jucam cu Hugo sub un copac, după ce îl îmbrățișasem. Apoi, cu o mare bucurie în suflet, am început să adun frunzele căzute și să le arunc, râzând, peste cățel care sărea și el lătrând bucuros de bucuria mea… Prindea cu boticul lui negru frunzele aruncate și le scutura apoi, sărind în dreapta și în stânga mea. Dar bucuria a fost scurtă. O durere simțită în mâna stângă, greu de explicat și suportat mi-a oprit bucuria și mi-a paralizat aproape tot corpul. Cu adevărat am avut de suferit mult timp și de atunci m-am învățat minte și eu, și Hugo. Cu Laubul copacilor nu e de glumit. Își cere și el liniștea. Să fie respectată și nu răscolită, așa cum am făcut-o noi.

Și poate că de aceea ne-am bucurat acum câtva timp, atunci când am văzut că încă de dimineață parcul nostru a fost năvălit de tot felul de mașini, de suflătoare, absorbitoare, măturătoare gălăgioase și de oameni îmbrăcați cu salopete verzi, și a fost curățat, periat, până la ultima frunză. După două-trei zile de zumzăială, de muncă, iarba și-a arătat din nou colțul ei încă verde…

Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, cum la noi, în România, aceste frunze uscate, acest Laub al copacilor, era adunat, măturat și i se dădea foc. Fumul frunzelor uscate îl mai păstrez încă în nări și-mi aduce aminte cu nostalgie de un alt miros al toamnei… de frunză arsă. Aici nu am mai respirat fumul lor în nicio toamnă. Dar, totuși, dacă tot am ajuns la amintiri răscolite ca și frunzele din Laub, trebuie să povestesc ce am pățit cu mulți ani în urmă. Venisem de câțiva ani în Germania și locuiam într-un mic orășel lângă Düsseldorf, într-o casă frumoasă, cu grădină, cu copaci în jur și cu multă iarbă și flori. În prima noastră toamnă petrecută acolo, m-am descurcat greu cu frunzele căzute. Mai ales că mai veneau și de la copacii vecinilor frunze bătute de vânt încoace și-ncolo, pe care nu aveam cum să le opresc la o anumită graniță cu vecinii. Le mai măturam eu cu discreție înspre curtea vecinului, dar ochiul lui de neamț disciplinat m-a observat, așa că am renunțat. Într-o zi a venit mătușa mea, tanti Mitzy, la noi în vizită și i-am povestit ce probleme am cu frunzele, că nu știu ce să fac cu ele. Am rugat-o să mă ajute să le adun la noi în grădină și să le dăm foc, așa cum știam că se proceda în România. Grădina era destul de mare așa că am avut spațiu suficient să facem în mijlocul ei o grămadă serioasă cu frunze uscate. Laubul copacilor, spun acum, căci pe atunci încă nu știam, era adunat cu grijă de măturile noastre harnice. L-am aprins cu o bucurie copilărească, chiar și mătușa a fost contaminată și s-a lăsat influențată de entuziasmul și de poveștile mele din România. „Deh, dacă la voi în România așa se procedează, putem face și noi, că nu sunt prea multe frunze. Să vedem ce se întâmplă”, am decis. Casele vecinilor nu erau unele lângă altele, ci erau înconjurate de grădini, de verdeață, de copaci. Focul a fost mic, mocnit, căci frunzele încă erau verzi. Un timp am avut liniște și noi ne bucuram că am scăpat cu bine de problema frunzelor. Dar când fumul și-a răspândit norii peste casele oamenilor și-n grădinile lor îngrijite am simțit o neliniște, o oarecare agitație în jur. Aproape toate ferestrele, toate ușile caselor, chiar și cele de la garaj, care de obicei rămâneau deschise, s-au închis brusc. Apoi au apărut câteva capete speriate, care priveau curioase peste gardul grădinii noastre, ca să vadă ce se întâmplă acolo. Este ceva în pericol? Un glas puțin răstit ne-a atras atenția că nu avem voie să ardem Laubul. Că așa ceva nu se face aici, în Germania. Ei știau, aflaseră între timp că veneam din România. Ne-am grăbit să stingem focul mocnit și să oprim fumul să se mai ridice și să se mai răspândească prin jur, în acel miros de toamnă românească, dar am auzit mașina pompierilor venind grăbită spre noi. Pompierii au venit cu furtunul de apă, pregătiți să stingă un incendiu periculos, erau îmbrăcați în costume speciale, de parcă ar fi venit de pe o altă planetă. S-au grăbit să ajungă la locul faptei, în grădină, dar acolo nu au găsit decât o băltoacă ce stinsese bietul foc de frunze mocnit și două femei speriate de întreaga întâmplare. O nevinovată întâmplare a declanșat o asemenea acțiune. Câteva explicații bâlbâite și promisiunea că nu vom mai face niciodată așa ceva au domolit echipa de pompieri care ne-a explicat ce s-ar putea întâmpla dacă focul…

Ne-am învățat și de astă dată minte și nu am mai repetat greșeala, dar dorul fumului de frunză arsă din toamnele din România l-am purtat de atunci, mereu cu mine, până azi.

Și așa am început să privesc frunzele uscate ale copacilor, căzute la rădăcina lor, cu mai mult respect. Das Laub și-a găsit locul în amintirile mele…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.