„Domnul Paul” de Lică Barbu

57
Desen de Briana Maria Băjenaru, grupul „Nino Nino”, Brăila
Desen de Briana Maria Băjenaru, grupul „Nino Nino”, Brăila

logo lumea lui licutaPoate nu v-aş fi povestit niciodată despre prietenul meu Paul dacă mama lui Parfeu nu ar fi zugrăvit, într-o zi friguroasă de decembrie, o cameră din casa în care locuiau, cu câteva zile înainte de Crăciun. Ţiganii au obiceiurile lor, iar Parfeu n-a ştiut să-mi explice de ce văruia mama lui într-o zi de iarnă. Nici nu am insistat. Eram bucuros că Paul a plecat de la ei şi a venit la mine.

Cum a ajuns el pe vremea aia rece la mine în cameră, nu ştiu. Că doar locuim la ceva distanţă unul de altul. Şi pe poleiul ivit de cu noapte nu înţeleg cum a putut răzbi până la mine el, Paul, un biet păianjen. Cred că s-a rostogolit.

Nu mai contează. Contează că venit la mine în, era să zic „în carne şi oase”, în alea ale lui de insectă şi ne-am împrietenit.

Nu ştiam cum îl cheamă şi nici Parfeu care habar nu avea ce prieten avea în casă. Şi ce-am zis, dacă „păianjen” începe cu litera „P”, i-am spus Paul. Nu-i drăguţ?

Staţi puţin! Paul nu e orişicine. E Domnul Paul. Pentru că şi-a făcut căsuţa lui din mătase după icoana cu Domnul Sf. Neculai pe care mama a aşezat-o pe peretele de la răsărit, în cameră la mine. Personal am ajutat-o ţinând-o de vorbă. Şi deci, normal că şi el era un domn.

Pentru că eram tot timpul pe-afară, în curte sau la stradă, nu stăteam de vorbă cu Paul decât seara, după ce mama mă săruta de „Noapte bună!” şi stingea lumina.

Vorbeam de toate, dar nu cu voce tare. În gând. Îmi puteau auzi ai mei toate secretele. Paul nu părea insecta care duce vorba, dar eram mai liniştit aşa. Şi cum era să spun cu voce tare că o iubesc pe Zburlita? Ce-ar fi spus mama şi tata? Că, iote!, nici nu mi-au dat tuleile la nas şi mi-e capul la iubire.

Căci despre ea vorbeam tot timpul. Zburlita-n sus, Zburlita-n jos. Tot ce făceam la joacă sau când mergeam pe câmp cu oile la păscut, îi ţeseam lui Paul fel de fel de poveşti.

Şi Paul mă asculta. Ştiu sigur. Pentru că într-o seară, când îi povesteam basmul Făt-Frumos din lacrimă pe care îl ştiam de la tata, am adormit şi nu terminasem de povestit. Peste noapte, m-am trezit cu Paul deasupra mea atârnat de-un fir. Clar că voia să-i povestesc mai departe.

Fie iarnă, fie vară, în casă la noi nu e ţipenie de muscă. Nu mai spun de ţânţari care au plecat în ţările calde de teama lui Paul. Pentru că el e gospodarul casei şi face curăţenie. Partea lui.

În Ajun de Crăciun, mama împodobea bradul adus de tata cu beteală, cu vată şi ici-colo câte un măr în loc de globuri. Beculeţe nu prea erau atunci, iar tata trăgea un fir de care atârna un bec pe care îl cocoţa în vârful bradului.

Ştiţi ce frumos era?

Ei, şi atunci mi-a venit ideea să-i fac o surpriză lui Paul. Să-i agăţ în pom o muscă. Dar de unde muşte? Şi iarna?

L-am căutat pe Tatalai şi i-am spus să-mi facă rost de-o muscă. Se uita la mine năuc de parcă     i-am cerut să-mi aducă un elefant. Ştiam foarte bine că se descurcă. Dacă vrea, el îţi aduce şi portocale de la Polul Nord. Dar nu degeaba.

După ce i-am dat trei felii de pâine cu untură, după o jumătate de oră, mi-a adus într-o cutiuţă trei muşte, nu una. De unde, nu ştiu. Nu v-am spus: „dacă vrea el”?

După ce m-am chinuit să le leg cu o aţă, le-am prins în brad de crenguţe, mai la vedere, să le vadă şi Paul când va trece p-acolo.

Seara nu i-am spus nimic. M-am prefăcut că-s obosit şi m-am întins la somn. Oricum, nici el     n-avea chef de vorbă.

Dimineaţă, am sărit iute din pat cu gândul la pomul de iarnă. Normal că mă gândeam şi eu la vreo surpriză pentru mine din partea lui Moş Crăciun.

Am rămas tablou de iarnă neînrămat şi fără semnătură. Ce magic era brăduţul!

Paul ţesuse fire de mătase peste crenguţe şi străluceau în lumina becului ca nişte cristale cu mici curcubee în ele. Peste brad, parcă ninsese cu steluţe de mărgăritar.

Muştele erau la locul lor, semn că Paul respecta tradiţia şi a înţeles gestul meu.

Eram aşa de emoţionat că nici nu am văzut cadoul meu de la Moş Crăciun aşezat la poalele bradului.

După ce mi-am mai revenit din această magie, am observat că primisem un pistol cu ventuze pe care nu am să-l uit toată viaţa. A fost prima mea jucărie primită de la Moş Crăciun cu care nu vă mai spun ce năzbâtii am făcut.

Dar asta-i altă poveste.

Crăciun fericit, dragilor! Domnul Paul ştie de ce.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.