”De-a Privitelea” de Lică Barbu

55
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaMotto: Privirea minţii poate vedea şi urma aerului prin care te mişti, dar, mai ales, poate vedea vibraţia dragostei contopind iubirea.

Cald. Foarte cald. Aşa de cald, încât Pufosul parcǎ era prǎbuşit din pom. Lat cât curtea. La umbrǎ, normal. Stǎtea întins lângǎ Barbony, berbecul. Nici sǎ toarcǎ nu mai avea putere. Barbony suferea mai uşor cǎldura, era proaspǎt tuns de tata. Ce caraghios era dupǎ ce l-a tuns! Din faimosul berbec Barbony cu lâna lui de leu, arǎta acum ca un pisic leşinat cu coarne, şi alea topite de cǎldurǎ.

Tata a lǎsat în curte butoiul în care face vin toamna, ca sǎ i se umfle doagele. Era mereu plin cu apǎ. N-am rezistat şi m-am bǎgat în butoi. Oau!… Ce m-am rǎcorit! După ce m-am bǎlǎcit, am ieşit la stradǎ.

La umbrǎ, sub dudul de la casa lui Tanti Raţa, stǎteau şi moleşeau prietenii mei: Tatalai, Parfeu şi Zburlita. Tatalai dormea pe iarbǎ, Parfeu zgâria pǎmântul fǎcând cerculeţe, iar Zburlita stǎtea pe o pǎturicǎ din iarbă verde şi se certa cu douǎ muşte. Intraserǎ în ”mâncarea” ei. Boooon!

– Hai la joacǎ!, le dau eu un impuls.

Nimic. M-au privit ca pe o Mare plictisealǎ şi şi-au continuat moleşeala. Caut o idee. Ce sǎ-mi vinǎ pe cǎldura asta!?… Vedeam şi eu ca şi ei peisajul topit, înfrânt de caniculǎ. De-abia vorbeam. Parcǎ eram Omul elastic.

– Vreţi sǎ ne jucǎm ”De-a Privitelea”?

Parcǎ am tunat a ploaie. Au sǎrit, ţop, pe mine sǎ le spun ce joc e ǎsta.

– Uite! Eu fac numǎrǎtoarea şi cine cade în joc, conduce priveala.

Se uitau la mine ca la o îngheţatǎ. Trec la fapte.

– Astram, gram, piche-piche, conogram!… Unica, doica, ieşi afarǎ mǎtǎlica!…

Şi am rǎmas doar eu. Deci, urma sǎ conduc jocul… Ptiu! Cine m-a pus?

Regula era sǎ ne privim în ochi şi cine ceda ieşea afarǎ din joc.

Primul la privit a fost Tatalai. Ne-am privit două secunde. La a treia l-am privit crucean pe Tatalai şi acesta cǎzut de râs peste un scaiete ce-l aştepta plictisit de căldură. Din râs a dat în plâns, iar scaietele a pierdut mulţumit câţiva ţepi.

Uraaa!! Am câştigat! Trec la Parfeu. La el a fost mai greu! L-am privit în ochi şi nu ştiu de ce, dar îmi venea sǎ plâng. Figura a ţinut şi a plâns şi el. Pe scurt, a ieşit din joc.

A rǎmas Zburlita. Nu m-a privit din prima. Ţinea ochii închişi şi brusc m-a sǎgetat cu privirea. Ce credeţi cǎ am simţit în acel moment? Ia, imaginaţi-vă!

Timpul s-a rǎsucit pe un tǎvǎlug pornit fǎrǎ oprire şi s-a oprit în noi în clipa privirii. Am urcat pe Şaua timpului şi am început cǎlǎtoria. O clipǎ am crezut cǎ mǎ pierd în privirea ei şi am închis ochii. Ne priveam cu ochii închişi.

În cǎlǎtorie au plecat toate gândurile. Ne-am luat de mânuţe şi pluteam peste râuri, peste câmpii cu flori în explozii, cu gândăcei rupţi din soare, peste dealuri cu muguri de dor, peste fiinţe şi nefiinţe. Nici nu bǎnuiam cât dor e în noi. Cuvântul ne ajuta sǎ înţelegem viaţa. Am zburat din privirile ochilor închişi peste calotele îngheţate de vremuri şi deodatǎ, eram în Cosmos… Unde, Eleny?

Zburlita mi-a zâmbit şi mi-a arǎtat Calea. Sǎream din plop în plop, din scânteie în scânteie, din nimic în totul, din umbrǎ în fiinţǎ… şiiii, am cǎzut îmbrǎţişaţi în prima baie de lumină a unei steluţe.

– Hei! Unde sunt EU?… Unde eşti TU?…

Am deschis ochii şi era deja întuneric. Tatalai şi Parfeu erau cu Moş Ene, iar noi doi priveam cerul ca pe scena jucǎriilor  noastre.

Ne-am atins uşor cu năsucurile fraga buzelor, ne-am privit în clipa despǎrţirii ca două revederi ale începuturilor vieţii. Cǎlǎtoria începuse înainte de existenţa noastră, de mii de ani.

Ce va fi, ce este, ce nu ştim?… Milioane de întrebǎri strǎbat sensul.

Nu contează. Noi suntem Acum!

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.