Așezat pe un pat îngust, acoperit cu scoarțe românești din lână frumos înflorată, pictorul Alexandru Ciucurencu răspunde încet la întrebări, învăluit de fumul țigării. Mâna pictorului îmi atrage de la bun început privirea și nu pot să mi-o desprind, uitând chiar să încep a-mi nota cele spuse de domnia sa.
În atelier, flori, multe flori, stau în glastre, în oale de lut colorând albul pereților. Pe masă o fotografie din care ne privesc doi mari pictori – profesorul și elevul: Ciucurencu și Piliuță. Și totul este așezat, ordonat, și e multă, foarte multă liniște…
– De numele profesorului Ciucurencu este legată școala românească de pictură contemporană, din rândurile căreia s-au desprins noi talente care se afirmă și se impun prin tot ceea ce fac. Ce părere aveți despre evoluția acestor „învățăcei” ai dumneavoastră, azi pictori adevărați?
– Mai mult de 30 de ani am predat la Institutul de arte plastice din București, unde mai activez și în prezent ca profesor consultant. În tot acest răstimp am avut prilejul să cunosc mulți tineri care intrau pe ușile școlii ca să se înscrie la examenul de admitere. Numărul lor era foarte mare, peste 100 anual. Dintre ei nu selecționam, însă, decât 4-5.Totdeuna am căutat să dau studenților tot ce consideram că este util și fără de care nu poate face nici pictură, nici sculptură. Am căutat să-i învăț lucrurile cele mai importante – în primul rând să-i ajut să înțeleagă ce este pictura, în general ce este arta plastică. Mă bucură foarte mult când văd că acum la Institut sunt vreo 7 persoane care au trecut prin atelierul condus de mine, și mă bucură că la rândul lor au rezultate meritorii, continuând moștenirea pe care ne-au lăsat-o înaintașii, și când spun aceasta mă gândesc la Camil Ressu, la rându-i fost profesor, mai mulți ani, la Școala de arte frumoase. În momentul de față școala românească are două aspecte. Primul este acela reprezentat de adepții lui Luchian, Andreescu ș.a., care este în creștere și majoritatea tinerilor înclină spre acest grup, și al doilea, mult mai mic, cei care sunt adepții altor curente, dar care nu trebuie să fie omiși, pentru că ei există, pe care trebuie să-i reeducăm tot prin artă. În același timp am avut și avem un public care reușește să priceapă ce este plastica și care a iubit și iubește pictura lui Pallady, sau a lui Luchian, a lui Andreescu sau Petrașcu. Să nu desconsiderăm pe acești adevărați iubitori ai artei care au contribuit și ei la dezvoltarea artei noastre plastice. De notat este faptul că, datorită înaintașilor noștri în ale picturii și acestui public format și educat, plastica românească a mers în pas cu vremurile și a păstrat tradițiile naționale. Meritul înaintașilor noștri este că au știut să pună plastica românească la locul ei, și peste tot pictura românească este cunoscută și apreciată datorită valorii picturii înaintașilor. Noi nu continuăm decât firul tradiției picturii românești.
– Nu ne-ați spus nimic despre cei care au trecut pragul atelierului dumneavoastră…
– Aceștia sunt mulți la număr, pictori talentați care au posibilități reale să se consacre spre binele culturii românești.
– Spuneți-ne ceva despre dumneavoastră…
– Primele „lecții” le-am luat de la tata, care era meseriaș, harmurar, și apoi la Tulcea mi-am continuat ucenicia alături de iconarii lipoveni. Aici făceam pe zugravul și pe vopsitorul, apoi, când tata a murit în primul război mondial, eu având 13 ani, am început să lucrez singur. După moartea tatălui, veniturile familiei n-au mai existat. Mama mai cosea – asta era întreținerea pentru cei 10 copii – ce putea face? Totuși, a făcut foarte mult. Săracele mame, ele au dat totul… După aceea am învățat la Paris, la Academia profesorului André Lhote, excepțional profesor, un excelent artist cu har, care știa cum să îndrume, știa ce să dea studenților ca să poată deveni ei înșiși artiști, ei înșiși pictori. Ca profesor eu am căutat să-i învăț pe elevii mei tot ce am învățat la Paris. Mai târziu am fost primit în învățământul superior unde am trecut prin toate gradele, până la rector.
– Am aflat că pregătiți o nouă expoziție. Ce înseamnă pentru dumneavoastră o „nouă expoziție”?
– Doresc să fac, poate, o ultimă expoziție personală în primăvara lui 1977.
– De ce „o ultimă” expoziție?
– Poate m-oi deștepta și n-am să mai fac mereu experiențe. O expoziție înseamnă pentru mine o experiență în timp. Eu am avut foarte multe expoziții în toate capitalele lumii, chiar și de două ori pe an. Prima a fost în Germania, la Berlin, și-mi amintesc cum a fost prezentată: „Un pictor care și-a depășit de mult granițele țării sale”. Una dintre ultimele expoziții le-am avut la Paris, și aici se scria: „O expoziție care dovedește că dincolo de cortina de fier se face pictură bună”. La noi, în 1934, când am făcut prima expoziție, nimeni nu mă cunoștea, dar toate lucrările mi-au fost cumpărate de un Zambaccian, un Dona… Au fost câțiva oameni care au împins pictura românească la progres.
– Spuneți-mi, vă rog, ce stă la originea unui tablou? Cum se naște un nou tablou?
– Greu, da, sigur, greu. Trebuie să găsești ideea care să stea la baza unei lucrări pe care o începi. Întotdeauna pânza nu este albă, pe ea, deja, în cap, se desenează ceva. Fără o muncă trecută prin creier nu se face nimic. Nici nu se poate altfel. Contribuția capului trebuie să fie prezentă în tablou, acolo se adună și se elimină ce este de prisos. Poate să difere mult tabloul față de starea de suflet a pictorului, dar în toate cazurile capul trebuie să participe. Aici stă tot secretul unei picturi bune. Pentru că pictura e o meserie cum sunt și altele…
Că am rămas mai mult de 5 minute în atelierul pictorului Alexandru Ciucurencu, așa cum am promis la început, este adevărat. Cum la fel de adevărat este faptul că am notat aici numai o parte din cele spuse de profesor (din lipsă de spațiu), dar pentru toate îi mulțumim în numele cititorilor Almanahului „Flacăra”.
*
Și încă un adevăr pe care doresc să-l mărturisesc la finalul acestui Decupaj. Am transcris textul convorbirii cu marele pictor Alexandru Ciucurencu (27 septembrie 1903–27 decembrie 1977), apărut în Almanahul „Flacăra” din 1977, alături de convorbirea mea cu un alt mare pictor, Constantin Piliuță (publicat în Decupajul anterior), în tăcere și cu o adâncă, pioasă aducere aminte a momentului trăit atunci, demult, în toamna anului 1976, din dorința de a păstra aidoma atmosfera clipei. Un moment deosebit și de neuitat. Reîntâlnirea am pregătit-o din timp, in memoriam, lăsând vălul timpului să mă acopere pentru o clipă, cu multă liniște sufletească și aducere aminte, așa cum se cuvine, și apoi să am puterea să-mi readun gândurile și să o pornesc din nou la drum, pe cărările întortocheate ale vieții, sprijinindu-mă cu nădejde de toiagul amintirilor. Aproape că a prins rădăcini în grădina ființei mele și mă însoțește mereu la bine și la greu, în tăcere.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
