„Despre stoicism, teatru și viață” de Ionuț Cristache

101
ionut cristache stoicism

in marginea filosofiei rubrica leviathan.roNu e o alăturare convențională, dar poate fi făcută. Îmi amintesc de câteva personaje trecute ale politicii românești, depozitate prin beciurile patriei, care declarau resemnate că au învățat să suporte privațiunile cu stoicism. Să deslușim, pe scurt, dimensiunea filosofică a problemei: stoicii afirmă că toate procesele naturii și ale vieții noastre urmează legile implacabile ale existenței. Omul trebuie să învețe așadar să se împace cu destinul său, pentru că nimic nu se petrece la întâmplare. Prin urmare, toate se întâmplă în mod necesar și te ajută foarte puțin dacă „te vaiți” de necazuri atunci când destinul îți bate la ușă. Aș zice, cu atât mai puțin dacă procurorii îți bat la ușă… Oamenii trebuie să-și asume cu cea mai mare liniște chiar și împrejurările nefericite ale vieții lor. Ușor de spus, nu-i așa? Atunci când ești nevoit să-ți speli ciorapii în chiuveta din celulă, filosofia este cel mai potrivit medicament spiritual. De aceea, ascunșilor aleși ai națiunii le-aș fi putut recomanda această atitudine plină de înțelepciune: să considere cele exterioare ale vieții ca fiind indiferente și să se scufunde în „liniștea stoică”. Adică, să nu se lase copleșiți de sentimente… De altfel, chiar fondatorul stoicismului – Zenon – a trecut printr-un naufragiu, a ajuns greu la Atena și obișnuia să-și strângă ascultătorii într-un loc mărginit de coloane. De aici vine și numele lor, de la cuvântul grec stoa, adică un fel de gang cu coloane. Așteptăm, ca să ne întoarcem la stoicii noștri de ieri, ca și la cei de azi, un volum antologic, Viața la gang, cu impresiile de călătorie spirituală ale „prietenilor” despre care vorbim doar așa, în silă. Îmi și imaginez un capitol introductiv, filosofia grădinii dintre ziduri, coloane, ganguri etc. Deasupra intrării, cu siguranță vom regăsi celebra inscripție: „Străinule, aici ai s-o duci bine, aici plăcerea este cea mai mare fericire”…

Și iată „legătura”… Avem în orașul nostru de provincie un teatru adevărat („Tony Bulandra”), construit de la începuturi de Mihai Constantin Ranin, regizor, scenograf, dascăl universitar cunoscut. Am mulți prieteni printre actorii teatrului nostru, mi-am lansat în sala mare toate romanele publicate, cu câteva sute de prieteni și de elevi de-ai mei, cu adevărate și irepetabile spectacole de o seară. Am fost, de curând, să revăd Livada de vișini, o montare de succes, acum atacată de efectele pandemice ale restricțiilor de tot felul. Prietenii mei, actorii, păreau să treacă cu un fel de stoicism peste lumea cu mască din fața lor. De câte ori s-a spus că viața e un teatru? De câte ori s-a mai spus și că „în teatru se reprezintă pe scenă o iluzie, pentru ca apoi să se demaște jocul de pe scenă ca o simplă iluzie”? De multe ori… Este teatrul o imagine a vieții noastre? Firește… El poate să-ți arate că aroganța și orgoliul sunt cu un pas înaintea căderii și să ne pună în față o întreagă reprezentație nemiloasă a vulnerabilității omenești. Să ne amintim cum scria Shakespeare, în Cum vă place:  „Întreaga lume e o scenă/ În care bărbați și femei sunt actori mici/ Care vin și se duc/ Un simplu om/ Poate juca atâtea roluri în viața lui”… Și apoi, să ne mai amintim și că viața e scurtă, mult prea scurtă. În Macbeth actorul rostește cu patimă: „Viața e doar o schimbătoare imagine de umbre/ Un biet comediant, care-și dă aere și scrâșnește din dinți/ Câte un ceas pe scenă/ Apoi el a uitat/ Basmul spus este povestit de-un idiot/ Plin de zgomote și de mânie/ Cu vorbe mari, dar fără înțeles”

Și încă ceva, atunci când nu asemuiesc viața cu o piesă de teatru, oamenii o compară cu un vis. Tot marele dramaturg scrie că: „Suntem din țesătura din care și visele-s făcute/ Și astă mică viață un somn o înconjoară”… Pentru scena finală, înainte să cadă cortina peste iluziile de pe scenă, vă mai aduc și aceste cuvinte dintr-un poet spaniol, Calderón, în piesa lui de teatru Viața e un vis: „Ce e viața? Spumă găunoasă… Ce e viața? O iluzie, o umbră, o ficțiune și cel mai mare bine al ei e fără preț, căci toată viața e un vis.” Și pentru că nu s-au oprit încă aplauzele în sală, vă mai aduc un gând de înțelept chinez: „…odată am visat că eram o pasăre de vară și acum eu nu mai știu dacă sunt Chuang Tze care a visat că era o pasăre de vară sau dacă eu sunt de fapt pasărea de vară care visează că aș fi Chuang Tze”…  Și o concluzie de toamnă: toate câte sunt străbat nopțile și le acoperă cu un vuiet. Ai în spate sângele unui singur om și tot e greu să reziști. Ce rămâne din viața unui om? Te trezești și nu știi unde te afli și este inutil să mai repari ceva. Până și amurgul își așteaptă umbrele, iar oamenii albi se zăresc în depărtare. Salutați-i, chiar și stoic, cu o vorbă bună…

Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.