”Drumul cel mai sigur” de Gina Zaharia

74

cartea de sub braț logo siteAveam aproape cinci ani când am început să citesc. Eram norocoasă și curioasă. Norocoasă că sora mea tocmai intrase în clasa întâi și mi-a stârnit curiozitatea de a descoperi ce taine ascund acele coperte ale Abecedarului, frumos învelite în coală albastră. Nu-mi amintesc dacă am parcurs alături de ea chiar toate etapele unui învățăcel. Știu doar că tata era foarte mândru de mine și de fiecare dată când venea, în special duminica după-amiază, câte un prieten la el, îmi aducea ziarul ”Scânteia”, mereu altul, și mă punea să citesc. Îmi arăta o coloană cu scrisul mic și parcurgeam cam douăzeci de rânduri. Mă concentram asupra cuvintelor, cu siguranță nu înțelegeam mare lucru din ”educația socialistă a maselor”, dar tata îmi spunea că nu e frumos să slognesc (silabisesc). Nu-mi dezlipeam privirea de pe hârtie până nu terminam de citit. Apoi mă săruta pe frunte și mă trimitea la joacă. Îmi bătea inima până ce ajungeam în grădină, pe mal, unde aveam o priveliște grozavă. Mă așezam pe canapea lângă o masă de lemn, ovală, de unde se vedea gârla, drumul care ducea în centrul satului și, bineînțeles, munții dinspre miazănoapte, împăduriți.

Așa a fost primul meu contact cu… ”publicul”. De altfel, eram un copil timid. Duminica, părinții ne luau cu ei la biserică. Stăteam ce stăteam cuminte lângă mama, mai ieșeam pe afară, iar când se termina slujba mergeam, cu alți localnici, din centru spre intrarea în sat, unde era casa noastră. Dacă se întâmpla să mă întrebe cineva ceva, mă piteam după fusta mamei. Așa s-au hotărât părinții să mă dea la grădiniță, pentru socializare.

Faptul că știam să citesc m-a avantajat. Spre surprinderea alor mei, m-am împrietenit repede cu colegii, dar nu înainte de a studia caracterul fiecăruia. Închid ochii și văd copila de atunci, plăpândă și negricioasă, pe un scăunel, citind în fața copiilor. Îmi amintesc de Crăiasa Zăpezii pe care o adoram. Era îmbrăcată frumos, avea fața luminoasă, privirea senină și tunsă scurt. Doar că nu purta breton, așa ca mine.

Serbarea de sfârșit de an a avut loc la Căminul Cultural, în prezența unui „public numeros”. Atunci am recitat o poezie de vreo douăzeci și cinci de strofe, dintr-o carte de colorat, fiecare pagină având câte o strofă și o imagine mâzgălită de mine. Rețin doar primele două versuri: ”Capra cară coșuri grele/ Cu verdeață strânsă-n ele”. Eram îmbrăcată într-o rochiță albă, brodată pe la poale cu umbreluțe roșu cu albastru. După ce am terminat și dansurile populare, am coborât de pe scenă tot într-un suflet, m-am dus la mama și am întrebat-o, bucuroasă: Ai văzut că nu m-am încurcat?

Mama m-a strâns la piept și m-a luat de mână.

Mergeam, așadar, pe drumul cel mai sigur.

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.