Spectacolul care poartă acest titlu se joacă la Teatrul Tmuna, instituția care – prin montări vrednice de atenție – a apărut de mai multe ori în însemnările mele de când autoritățile ne-au dat voie să mergem din nou la teatru.
Titlul acesta e al unuia dintre cele mai cunoscute romane ale lui Isaac Bashevis Singer (1902–1991), autorul care nu a scris în îndelungata lui carieră decât în idiș și care, în 1978, a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură. Traducerea acestui titlu, apărut în 1972, comportă un scurt comentariu filologic: în franceză el a fost tradus Ennemies, une histoire d’amour (Dușmance); în engleză el a fost tălmăcit Enemies (în engleză substantivul acesta nu are și o formă de feminin), a Love Story (Dușmani), în germană – Feinde (Dușmani), die Geschichte einer Liebe. Precum se vede imediat, cu toate că romanul mi se pare destul de limpede în privința personajelor la a căror dușmănie reciprocă se referă titlul, traducătorii nu au izbutit să se pună de acord dacă în carte e vorba de Dușmani sau de Dușmance și dacă titlul trebuie tradus cu substantivul respectiv în forma lui de masculin sau în cea de feminin. În ebraică titlul s-a tradus – după părerea mea, nițel ciudat – cu forma de masculin a substantivului.
Fabula romanului se dezvoltă în jurul unui trio – trei supraviețuitori ai Holocaustului care au ajuns în Statele Unite, un bărbat căsătorit care are o amantă, la rândul ei măritată. Pe neașteptate, între cei trei – bărbatul, nevasta acestuia și amanta lui – apare soția din Polonia a bărbatului, soția despre care el era absolut convins că a murit în timpul războiului, împreună cu cei doi copii ai lor. Odată cu apariția ei, moartea copilor se confirmă. Însă terțetul schițat mai înainte se transformă în cvartet și, în noua situație, eroii trebuie să lămurească nu numai foarte complicatele relații sentimentale dintre ei, ci și statutul lor cetățenesc, bărbatul din cauza căruia cele trei femei se dușmănesc riscând, printre altele, să fie acuzat de bigamie și expulzat din țara în care și-a găsit refugiu.
În acest punct nu pot să nu fac o precizare, după mine foarte importantă pentru înțelegerea cărții, și a spectacolului – Herman Broder, eroul principal al romanului, nu a fost și nici nu este un Don Juan sau un Casanova, nici măcar performanțele lui sexuale nu-l situează în această zonă caracterologică; el nu e întru nimic un ins excepțional; e un tip în toate privințele mediocru, comod, laș, un tip care se lasă târât de împrejurări și se adaptează la ele, incapabil să ia deciziile care l-ar scoate din ambiguitatea morală în care se scaldă și le-ar elibera de ambiguitate și pe cele trei femei din viața lui (se insinuează repetat în roman că acestea ar fi, de fapt, mai multe decât trei), le-ar elibera de conștiința tulbure, umilitoare că ele își împart existența cu un același partener. Pâinea cea de toate zilele și-o câștigă scriind ca „negru” operele unui rabin.
În viziunea scriitorului, existența eroilor lui este determinată de trecerea lor prin Holocaust, care le-a mutilat ireparabil viețile, pe când imbroglio-ul relațiilor erotice dintre ei este, considerat în sine, aproape banal.
Ceea ce complică interpretarea romanului este faptul că autorul a îmbinat în țesătura cărții, cu o măiestrie scriitoricească uluitoare, două teme diferite: una dintre aceste teme este relația psihologică încâlcită dintre cele patru personaje principale; cealaltă temă este efortul tuturor celor patru, ca și al tuturor celor care țin de aceeași categorie socială lovită de Holocaust, de a se scutura, atât cât se poate, de obsesia dezastrelor prin care au trecut în timpul războiului, pentru a se încadra pe cât se poate mai bine în realitatea socială a Statelor Unite, o realitate care le e încă străină – i-a acceptat, dar (încă) nu i-a asimilat.
Bashevis Singer a fost un povestitor de geniu și a întins cititorilor romanului o cursă – scriitorul a istorisit foarte meticulos întâmplările prin care trec personajele sale, cu aerul că pe el nu-l interesează nici un fel de subtilități psihologice, și cu atât mai puțin transmiterea de concepte morale, și formularea unei filosofii de viață.
Revista „Leviathan” mi-a mai dat cândva prilejul să-mi expun opinia personală – considerată, cred, retrogradă – care condamnă dramatizările de proză; nu pricep în ruptul capului slăbiciunea unor regizori pentru dramatizări, când există mii de piese gândite de autorii lor pentru scenă și potrivit exigențelor acesteia. De obicei, dramatizările sărăcesc materialul de la care pleacă și simplifică ce mai rămâne din el.
În cazul romanului lui Bashevis Singer, Sharon Ingrid Stark, regizoarea spectacolului cu Dușmani de la Teatrul Tmuna, a căzut cu brio în capcana întinsă de scriitor; mai mult decât atât, ea a crezut că, introducând în montarea ei o profuzie de muzică, ea îi intensifică forța emoțională; patru instrumentiști – un trio de corzi și un clarinet – interpretează compozițiile originale ale lui Jonathan Harari. Luate în sine, aceste compoziții care prelucrează inteligent și cu un gust impecabil inflexiuni melodice iudaice, par a fi ceea ce solicită textul, mai ales că tuspatru muzicanții se dovedesc a fi, în mai multe roluri mărunte, și convingători actori de dramă. Da, așa par a fi aceste numeroase interludii, intenționate în chip de catalizatoare de emoție. Dar schimbările intermitente de regn nu-i priesc textului; de fapt, ele funcționează ca un foarte abil bruiaj al acestuia. Pe lângă asta, ele demască perfid că schela pe care Bashevis Singer și-a ridicat splendida (și complexa) lui narațiune e, în fond, o structură (simplă) de melodramă.
Scenograful Rossello Shmaria a dispus cu dibăcie și finețe câteva piese de mobilier într-un cadru neutru (o masă de sufragerie cu o față de masă albă, un podium dreptunghiular acoperit cu o cuvertură roșie închipuind împreună un pat, o mică servantă ș.c.l.), Veronica Shor, autoarea costumelor, pare să-și fi făcut misiunea foarte comodă, împrumutând – și ea cu multă pricepere și dibăcie – costume din colecția particulară a autoarei de veșminte teatrale Rachel Ben Dahan.
Cum e jocul celor patru actori care duc greul rolurilor centrale ale „piesei”? Alon Friedmann, absolvent al Școlii lui Nissan Nativ și actualmente membru al colectivului actoricesc de la Teatrul Ghesher, sugerează cu multă veridicitate insignifianța lui Herman Boder, nu însă și drama care îl roade pe dinăuntru, drama inadecvării autentice la viață. Efrat Arnon aduce în scenă atitudinea impozantă, aș zice regală, a Tamarei, soția reîntoarsă dintre morți a lui Herman, inteligența și tactul acesteia. Hadar Bernstein reușește să fie perfect convingătoare în rolul generoasei și naivei Yadwiga, pe când Lena Freifeld parvine doar în parte să explice publicului pasiunea pentru Masha a eroului cărții. Jocul acestor actori este, dacă nu strălucit, în orice caz întru totul gramatical și întru totul „la obiect”; atâta doar că nici unul dintre acești patru interpreți nu și-a refuzat, cel puțin o dată în cursul serii, o stridentă ieșire isterică, asta, desigur, pentru a-și compensa dicția imperfectă și volumul vocal insuficient în restul montării.
Singurul câștig de pe urma uneia dintre aceste izbucniri este că la un moment dat titlul Dușmani dobândește un binevenit sens generalizator, de referire la întreaga societate americană, care i-a primit generoasă pe emigranții din Europa, dar n-a izbutit să și-i adapteze cu adevărat.
Cât privește „vizualizările” de întâmplări pe care romancierul le pomenește în treacăt – de pildă, o încercare sau două de a da expresie scenică activităților erotice ale eroului, acestea sunt ușor ridicole, după cum lungile și repetatele preumblări ale personajelor în jurul practicabilului care e, de fapt, scena spectacolului, preumblări menite, presupun, să sugereze nu numai deplasările în spațiul american ale acestor personaje, dar și încărcătura emoțională a acestor deplasări, ele sunt cu totul de prisos, cu totul inexpresive și foarte plicticoase.
Citindu-mi însemnările și observațiile, cititorii mei vor fi înțeles de mult că din rafinamentele și poezia sofisticată a lui Bashevis Singer în spectacolul de la Teatrul Tmuna, în pofida corectitudinii formale a tuturor componentelor lui, s-a ales praful și pulberea. La spectacolul din seara de 8 aprilie 2021 amfiteatrul din strada Shontzino era foarte bine populat, dar pe toți cei care se aflau acolo și, cu atât mai vârtos, pe toți cei care nu erau acolo nu pot decât să-i sfătuiesc, cu căldură și stăruitor, să-și facă rost de textele, multe, ale lui Bashevis Singer, unul mai frumos și mai tulburător decât celălalt, și să le citească atent la ei acasă. Să înceapă cu Dușmani – o poveste de dragoste. Au mult mai mari șanse să realizeze de ce autorului cărții i-a fost decernat Premiul Nobel decât deplasându-se pentru un ceas și jumătate la teatru.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
