„Echipa de lucru” – o nouă premieră, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

37
cronica de teatru tel aviv

cronica de teatru logo leviathanPrin urmare, la Tel Aviv putem merge din nou la teatru. Nu toate teatrele par să fi așteptat momentul ăsta cu nerăbdare adevărată. Habima, teatrul național, și-a publicat programul spectacolelor cu mare întârziere, Beit Lessin nu l-a publicat nici acum. Opera Israeliană încă nu pare pregătită să prezinte spectacole de operă – pe afiș sunt deocamdată numai diverse concerte. Cele mai dornice să-și reia activitatea par să fi fost colectivele mici, mai cu seamă cele de fringe.

Cât va dura euforia redeschiderii teatrelor încă nu se știe – se speră numai că ea va dura, deși pandemia încă nu s-a terminat; nu se știe nici cum se vor desfășura spectacolele la această renaștere a teatrelor – deocamdată nu poți să intri la teatru ca spectator dacă nu prezinți adeverința că te-ai vaccinat împotriva Covid-ului; dacă n-o ai la tine, ești trimis acasă… Firește, atunci când cumperi bilete de teatru nu ești prevenit că acum asta e legea. Consider că am avut noroc dacă la primul spectacol pe care l-am văzut în noua eră nu mi s-a cerut, în afară de adeverință, decât buletinul de identitate – certificatul de naștere, cel de căsătorie, livretul militar și diplomele nu mi-au fost cerute, și nici dovada că sunt la zi cu plata impozitelor – am scăpat ușor.

Priveliștea unei săli de teatru în care toți spectatorii șed tot timpul cu măști pe față e, desigur, și ea ceva nou și deosebit de atractiv.

Amintirea frumosului spectacol cu Lady Amar, despre care am scris cândva, m-a făcut să aștept febril noul spectacol al aceluiași colectiv (care se denumește, modest și elegant, „Echipă de lucru”), cu o piesă a aceluiași Noam Ghil, care a scris și excelenta piesă pomenită mai înainte, și în regia aceluiași Igael Sachs, care conduce echipa respectivă.

Trebuie s-o spun din capul locului – și piesa, și spectacolul m-au decepționat, și chiar foarte tare.

N-am să intru aici în detaliile subiectului piesei, care, de altfel, nici nu este expus în montare cu toată limpezimea cuvenită. Ideea centrală a textului este anunțată franc încă din titlu,  Junglă în vilă. Două cupluri căsătorite împart – în virtutea unui contract adesea pomenit, dar niciodată explicat în amănunte – o aceeași vilă. Cuplul mai în vârstă – numai olecuță, nu mult – anunță din prima scenă că se află în prag de despărțire, în pofida existenței a trei copii comuni. Cuplul mai tânăr – olecuță mai tânăr, numai olecuță, nu mai mult – abia acum ia în considerație apariția peste câteva luni a unui copil; în vederea acestei apariții se pare că a trudit serios. Cele două cupluri se află în relații prietenești, dar asta nu le împiedică să intre curând în conflicte foarte dure – cuplul care deține faimosul contract îi cere celuilalt să elibereze partea lui de vilă pentru ca soțul redevenit becher să aibă unde locui; conflictele iau cel mai frecvent înfățișarea unor ciorovăieli aprige de mahala, prin care ni se dezvăluie, bineînțeles, superficialitatea sentimentelor, ca și fățărnicia  principiilor de viață  în familia (mic-)burgheză.

O dată demascarea produsă, prima pereche se împacă – nu înainte ca soțul să fi flirtat olecuță, numai olecuță, cu soția prietenului. Acesta părăsește la un moment dat vila, după ce i-a declarat nevestei că n-a iubit-o niciodată și se consideră păcălit de aparenta ei cumsecădenie desăvârșită; nu e pentru nimeni o surpriză că în pragul finalului soțul se întoarce pocăit la soție.

Între timp, între cele două cupluri s-au produs, printr-o incorectitudine morală fundamentală, numeroase schimburi de informații indiscrete, de, chipurile, confesiuni, care nu sunt decât o formă de bârfeală veninoasă.

Cățelușa nevinovată care îi aparține soției din cuplul olecuță mai tânăr – cățelușa are o biografie cu oarece rezonanțe politice! – este ucisă de soția din celălalt cuplu (aceasta nu-i mai suportă nefericitei Dașa lătrăturile), o mârșăvie realmente de neiertat; soția olecuță mai tânără se descoperă cu acest prilej capabilă de a omorî șoareci din cei care fojgăie prin vilă, șoareci pe care la începutul piesei nu i-a permis nici chiar soțului ei să-i suprime.

Cer iertare cititorilor mei dacă relatarea mea pare neserioasă – ea a încercat să fie exactă. În ideea conducătoare a piesei se recunoaște ușor un ecou din geniala dramă Cui i-e frică de Virginia Woolf, dar nu mai mult decât olecuță de ecou (într-o conversație particulară prin Internet, regizorul Junglei m-a asigurat că ecoul din Albee este intenționat!); ecouri mai sunt în această Junglă și din alte drame; acțiunea piesei e dezvoltată într-un mod rezumativ destul de rudimentar, personajele sunt caracterizate expeditiv; una peste alta, nici dramaturgul și nici regizorul nu s-au decis cu adevărat dacă ei vor să creeze o dramă sau o comedie, iar efectul e că motivele grave al destrămării cuplului și ale falsei prietenii care face posibile revărsările de mici ticăloșii, de mizerii și injurii reciproce se îneacă în cele din urmă în divertisment.

Spectacolul „Echipei de lucru” se situează în zona aceluiași paradox care caracterizează o foarte mare parte a teatrului israelian – temele mari sunt expediate într-un mod grosier, care le minimalizează, dar minimalizarea asta e făcută, la nivelul meșteșugului pur, cu exemplar profesionalism. Cei patru actori sunt toți foarte buni, fiecare în rolul său, nu am nimic să le reproșez. Maayan Weissberg, care mi-a fost cândva studentă, sugerează cu finețe scârba de femeie care se ascunde în spatele unor maniere care se vor distinse. Yuval Segal, în rolul soțului ei, conturează cu economie de mijloace și remarcabilă economie de efecte comice lașitatea și oportunismul personajului lui. Yarden Tusia-Cohen, în rolul soției olecuță mai tinere, transmite excelent falsitatea ingenuității din care eroina ei și-a construit o credibilă imagine socială, iar în rolul soțului ei Viktor Sabag luminează abil combinația de „băiat bun” și de brutalitate egoistă care îi definește personajul.

Cei patru interpreți au fost și foarte bine conduși, regizorul a alunecat doar de foarte puține ori în efecte facile (precum fumigena menită să adauge dramatism unei anumite scene), dar a știut să imprime montării sale o energie molipsitoare și un ritm susținut (poate chiar prea rapid!), care fac ca spectacolul să se urmărească fără nici un moment de scădere a tonusului pe scenă sau de pierdere a interesului în sală, nici chiar atunci când întorsăturile subiectului sunt perfect previzibile; spectacolul știe și să nu cadă în exagerările la care textul aproape că invită.

Daphna Peretz, autoarea decorului și a costumelor, a creat pentru spectacol un cadru simplu și expresiv, sugerând cele două aripi ale vilei printr-un desen de șipci simplu, elegant și expresiv, pe care l-a completat prin câteva elemente de mobilier și de recuzită, alese cu pricepere și cu bun gust. Pe de altă parte, personajele piesei sunt îmbrăcate într-un fel care le exprimă subtil și sugestiv.

Da, acesta e paradoxul acestei montări, care mie îmi dă un sentiment foarte intens de frustrare, dar care sunt convins că satisface pe deplin majoritatea covârșitoare a spectatorilor, bucuroasă că primește o idee nobilă și sofisticată într-o formă elementară, primitivă, pe înțelesul tuturor. Când Liviu Ciulei spunea că-și dorește ca tot ce se petrece pe scenă să fie și pe înțelesul lui Grivei, vă dau în scris că nu la asta se referea…

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.