„Ecouri FITS 2020: Repere pe harta confluențelor culturale” de Mariana Ciolan

35
„Ur-Hamlet”, Odin Teatret. Credit foto: Odin Teatret – Theatrum Mundi
„Ur-Hamlet”, Odin Teatret. Credit foto: Odin Teatret – Theatrum Mundi

Dintre spectacolele incitantului program de anul acesta al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, desfășurat online între 12 și 21 iunie și reluat în fiecare sâmbătă din această vară, când suntem captivi încă, în mai mare sau mai mică măsură, în menghina înfricoșătoarei pandemii sau a efectelor ei, zăbovim o clipă asupra unor producții susținute pregnant de ideea confluențelor culturale, de altfel, o idee-far a festivalului, născut și hrănit dintr-un fecund izvor de multiculturalitate, dimensiune majoră, afirmată încă de la începuturi de artizanul principal, dl. Constantin Chiriac, președintele festivalului. FITS, spațiu prin excelență privilegiat al unor propuneri artistice rare, a oferit și în ediția online câteva puncte de reper pe această hartă a cuceritoarei cutezanțe creatoare, unele fugitiv semnalate deja într-un articol precedent.

O minunată „oază” în acest univers, care rămâne profund întipărită în memoria privitorului, este legată de omul de teatru excepțional Silviu Purcărete și de proiectele sale româno-japoneze, a căror împlinire s-a netezit, ca un corolar, aș îndrăzni să remarc, în contextul relațiilor cu totul remarcabile între festivalul sibian și importante instanțe ale artelor spectacolului din Japonia: Povestea prințesei deocheate, producție a Teatrului Național „Radu Stanca” din 2018, reluată acum după ce a a avut premiera la cea de-a 25-a ediție a festivalului, și Richard al III-lea, pentru prima dată pe afișul festivalului, spectacol realizat cu Tokio Metropolitan Theatre, în 2017. Cel dintâi (la vremea lansării lui era anunțat pentru deschiderea Jocurilor Culturale și Olimpice de la Tokio din 2020!) este bazat pe un scenariu original  inspirat de o piesă de teatru kabuki datorată lui Tsuruya Nanboku IV (celebru autor care a scris la începutul secolului al XIX-lea), dar trecut prin grila de sensibilitate și gândire a directorului de scenă român. Spectacolul, care a încălzit deja sufletul a sute și sute de spectatori în sala ce a fost special creată pentru el la Fabrica de Cultură, păstrează elemente esențiale care definesc teatrul kabuki, dar poartă amprenta culturală și stilistică a creatorului său, însoțit pe linia unui rafinament subtil de scenograful Dragoș Buhagiar și de compozitorul Vasile Șirli, într-un demers care face din nou dovada profesionalismului trupei, stimulată la superlativ sub bagheta acestui veritabil „magician” al scenei. Celălat, Richard al III-lea, l-a precedat ca timp al creației pe primul menționat aici și, într-un fel, l-a hrănit ca experiență niponă a regizorului și a acelorași  acompaniatori artistici, creatorii unui sugestiv suport vizual și auditiv: decorul auster, tenebros, care parcă înghite înspăimântător această lume ieșită din toate rosturile firești și, respectiv, muzica punctând pornirile morbide și convulsiile eroului, spaimele victimelor sale cu care va a împărți în final un tragic destin. Și aici regizorul propune o adaptare, consonantă cu condiția umană în general, însă cu evidentă și subtilă reverberație contemporană. Un spectacol puternic, capabil să te urmărească și după terminarea lui, inteligibil nu doar pentru occidentalul care a crescut cu mitul cumplitului erou shakespearian. Domnia-sa mizează pe forța energetică pe care știe și reușește să o declanșeze la cei nouăsprezece actori, prin jocul lor dinamic nelipsit, în mod deliberat, de unele influențe kabuki, care vin din background-ul artistic, țin de zestrea „genetică” a formației interpreților, totul fiind topit organic însă în acest discurs cu puternic mesaj universal. Mă refer și la rigoarea impecabilă în execuția partiturilor proprii și la armonizarea în ansamblul spectacolului, fie că este vorba de cei ce întrupează roluri „secundare” sau de protagonist, în persoana lui Kuranosuke Sasaki, vedetă de teatru, de film și de televiziune în țara sa, un exemplu de angajare profundă într-un demers artistic, manifestată și printr-o deplasare la Sibiu, la festival, în nevoia de a cunoaște înainte de colaborarea efectivă gândirea regizorului român cu care avea să lucreze. Sunt spectacole care, în dialogul celor două culturi pe care îl prilejuiesc grație măiestriei lui Silviu Purcărete, oferă o „oglindă” generatoare de multiple, de bogate reflexii pentru cuget și suflet.

Un flux viguros și tulburător între Occident și Orient la nivel conceptual, dar și în planul stilisticii spectaculare se detașează pregnant din Metamorfoza de Kafka, pe scenariul, în regia și interpretarea artistului Wu Hsing-Kuo, aplaudat deja pe viu la FITS pentru tulburătoarea creație în Regele Lear și în rolul titular din Faust. Spectacolul a cărui premieră a fost la marele festival de la Edinburgh, cu ocazia centenarului scrierii acestei nuvele, în 2013, este, ca și cele amintite anterior, un produs tipic al Contemporary Legend Theatre din Taipei (unde artistul taiwanez este cofondator și principalul ei animator), companie faimoasă azi în toată lumea, creată în 1986 cu scopul revigorării genului tradițional chinez „Opera Beijing” și al integrării teatrului european. Nuvela despre Gregor Samsa, cel care s-a trezit într-o dimineață transformat într-o imensă gânganie respingătoare, s-a închis în camera lui spre disperarea familiei al cărei unic susținător financiar era și revolta împuternicitului firmei la care trudea ca voiajor comercial, și care va sfârși aici, repudiat și însingurat, scriere care a generat variate interpretări existențialiste, psihanalitice, religioase etc. (în 1973 Stanley Corngold inventaria deja 128), capătă, în acest complex one man show care armonizează stilul interpretativ tradițional chinez cu dansul contemporan și rostirea europeană, o vibrantă dimensiune în spiritul taoismului. Măcinarea interioară a eroului este expusă într-un continuu balans între insinuantul melos tradițional jingju „turnat” în stanțe aforistice („Fiecare răsărit e o provocare/Soarele rămâne treaz”) și „recitativul” nud care exprimă chinurile materiale cotidiene ( „În fiecare zi mă scol și călătoresc/ Ce obositor!”), ea devine aspirație subiectiv interogatoare („De unde sunt ?/ Care e izvorul vieții mele?”), dar și integratoare la ritmul universului („Păsările și animalele visează împreună/ Tufele și copacii cresc laolaltă/ Totul e un întreg? Iar eu sunt acela”). Artistul, în postură de gândac, joacă minunat cu masca, cu umbrele și complicata armură-carapace; oferă de asemenea unul dintre cele mai emoționante momente când o întrupează pe „Femeie”, cu ritualul împodobirii la vedere și simbolistica gesturilor din mișcarea evantaiului și potrivirea veșmântului, și este deopotrivă convingător în „dedublările” moderne ale personajului ca Jing (bărbatul în frac) și Chou (clovnul) ori când aduce în poveste doar prin nuanțate și sugestive inflexiuni vocale celelalte personaje ale nuvelei. Excepționala sa expresivitate corporală în codul artistic străvechi pus alături de elemente foarte moderne se află în dinamică productivă cu un ambient scenic realizat în tehnologie multimedia (privitorul live trăiește, desigur, mult mai puternic aceasta decât noi cei pentru care totul a fost doar „film” !). Acesta devine cadrul poetic și metaforic, cu subtilă încărcătură metafizică, receptaculul conștinței și al abisurilor mai profunde ale ființei, teritoriul eliberator, mântuitor („Du-te înapoi în lumea visului tău/Și găsește ieșirea/ Atunci vei fi liber”).

Pe Eugenio Barba, „unul dintre pilonii culturii teatrale moderne”, cum îl numește George Banu, invitat constant  cu spectacole, conferințe speciale, lansarea cărților sale traduse în română la Festivalul de la Sibiu, unde  o importantă sală din Complexul teatral Fabrica de Cultură îi poartă numele, l-am regăsit în ediția FITS online cu Ur-Hamlet, un spectacol din 2006, filmat ulterior (regie și editare, Claudio Coloberti). Este una dintre cele mai incitante creații ale sale văzute în acest festival, prin anvergura inspirației și aria cuprinzătoare a colaboratorilor, de o spectaculozitate aparte în ambianța  de la Elsinor. Deloc întâmplător ales acel loc în aer liber de unde se putea cuprinde cu privirea (o face și camera) întreaga curte interioară a celebrului castel, căci „povestea” înfățișată are puternice legături cu „putreda Danemarcă” și tragicele întâmplări din jurul prințului Hamlet, plăsmuite de marele Will. Textul care stă la baza spectacolului lui Eugenio Barba este socotit un „strămoș” al tragediei shakespeariene, pe care o precede cu mai bine de trei secole și jumătate și o inspiră. Este vorba de Legenda lui Amled, integrată primei monumentale istorii a danezilor, Gesta Danorum, datorată lui Saxo Grammaticus, istoric, teolog și scriitor danez. Aceasta vorbește despre un luptător neînfricat, Amled, asasinat de fratele său care se căsătorește cu văduva Gertruha. Spectacolul, unde printre numeroasele personaje apar Pulcinella, maestru de ceremonii, Regina Șoblanilor-Ciuma și chiar autorul, Saxo Grammaticus, este însuflețit prin tabloul scenelor „de curte”dominate de viclenie și perfidie  și sarabanda sângeroasă a scenelor „de război”, de copleșitoare violență, totul înlănțuindu-se într-o combinație dinamică, în crescendo prin unirea tuturor energiilor puse în mișcare: dansatori fabuloși din Bali, cu pitorești costume, rafinat elaborate, viu colorate, muzicieni cu instrumentele lor specifice din India, Brazilia, Franța, Danemarca, cărora li se alătură un actor de teatru Nô, actori și muzicieni  din mai multe țări, constituind nucleul artistic și ansamblul  de la  Odin Teatret -Theatrum Mundi, creat de Eugenio Barba, laborator unic de creație, deschis către universalitate  și memorie, în care el a imaginat, elaborat și cizelat modelul teatrului antrolpologic. Și aici, ca și în alte faimoase spectacole ale sale, elemente ale unor culturi  diferite, dansul, muzica, textul rostit în mai multe limbi „nu se amestecă babilonic”, ci, simplu articulate, sunt făcute să vibreze laolaltă, dătătoare de semnificații osmotice și emoție catahartică. Această pagină „de istorie” cu o lume devastată de străini, apoi pustiită de ciumă, devine prezent prin „personajele civile” care irump în spațiul de joc atunci când figurile legendare nu mai sunt decât un imens morman de cadavre, când nimic nu mai este ca înainte – imagine premonițială cumva pentru ceea ce, iată, din nefericire, într-un fel, simte astăzi omenirea. Finalul apocaliptic, dincolo de amenințarea irepresibilă a prolieferării Răului, poartă în el și un miez generos de speranță, prin valoarea lui ca strigăt de avertizare…

 Arhiva FITS 2020 

Arhiva rubricii Cronica de festival

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.