Lângă brad, trei români cântă un colind parcă din alte timpuri. Sunt XX, XA și AX. Și ei, și publicul, cu ochii înlăcrimați. Apoi, o pauză lungă până la valul de aplauze care inundă mica sală de teatru. Spectacolul s-a încheiat. Afară e un frig reconfortant și în câteva minute mă amestec în forfota din fața bradului celui mare care se înalță în Piața Sfatului. E seara de 5 decembrie. Am venit la Brașov să văd Emigranții lui Sławomir Mrożek, în adaptarea și regia lui Dominic Dembinski. La Sala Studio „Stela Popescu” a Teatrului „Sică Alexandrescu” din Brașov – este prima premieră a stagiunii 2024–2025 și a avut loc pe 16 octombrie, dar mă bucur că am văzut spectacolul acum, în perioada corespondentă poveștii…
„O cameră cu tavanul scund și cu pereții murdari, cenușii, plini de igrasie” – așa descrie Mrożek subsolul unde, printre măruntaiele unui bloc din promițătorul Occident al deceniului opt din secolul trecut, și-au găsit sălaș doi dezrădăcinați: AA – intelectualul ratat – și XX – muncitorul disperat după un trai mai bun. Scriitorul polonez Sławomir Mrożek (29 iunie 1930, Borzęcin–15 august 2013, Nisa) a publicat această piesă în 1974. În ’63 a emigrat în Franța, a străbătut lumea (SUA, Mexic, Europa, mai ales cea occidentală), iar în 1996 s-a mai întors o dată în Polonia, ca apoi, în 2008, să se stabilească, pentru o climă mai îngăduitoare sănătății lui șubrede, la Nisa. La trei ani de la apariția editorială, în stagiunea 1977–1978, șapte teatre din România au inclus Emigranții în repertoriu. Traducerea, prima pe atunci, le-a aparținut unor buni, regretați, prieteni ai mei, Ioana și Tudor Savu, iar premiera pe țară (1977) a avut loc la Teatrul „George Bacovia” din Bacău, în regia Letiției Popa (nume notoriu în epocă). Au urmat spectacolele de la București – Teatrul Mic (unde am avut șansa, ca studentă, să asist la repetiții): cu Ștefan Iordache (AA) și Mitică Popescu (XX), regizor Mircea Daneliuc, scenograf Mihai Mădescu – și, la scurtă vreme, Oradea – în regia lui Alexandru Colpacci și scenografia Tatianei Manolescu-Uleu, cu Radu Vaida (AA) și Mircea Constantinescu (XX). Dar… să mă opresc aici cu istoria…
Sigur, altul, cu totul altul este astăzi contextul: avem o Uniune Europeană în care suntem membru cu drepturi depline, suntem, cum ar veni, peste tot acasă… Cum se face, însă, că tema este, parcă, de o actualitate acută?! Întrebarea-răspuns este pusă în scenă de regizorul Dominic Dembinski care augmentează inteligent registrul absurd-grotesc în care este scrisă această dramă psihologică și morală, economică și socială. Pentru asta a adaptat textul – care, de altfel, este perfect pretabil unui atare demers: sunt trei personaje, nu două, acțiunea se desfășoară, la fel ca la Mrożek, după reguli clasice (în același spațiu, într-un răstimp chiar mai scurt decât 24 de ore, cu aceleași personaje în scenă), dar nu în subsolul descris de autor, ci la un nivel superior, într-o casă odinioară elegantă, ce se dovedește a fi închiriată de personajul-surpriză, episodic, imaginat de regizor. Tot el l-a „rebotezat” pe AA, intelectualul căzut în derizoriu existențial, în XA, poate pentru a-l introduce congruent oanomastic, dar nu numai, pe cel de al treilea participant la noaptea Anului Nou, pe… AX.
Vă invit să ne jucăm puțin cu semantica numelor, chiar dacă sunt doar… inițiale. Să-l luăm pe „X” drept constantă ce reprezintă strict domeniul material, concentrarea exclusivă pe ban.
XX, Mădălin Mandin, construiește cu sinceritate și aproape patimă muncitorul obsedat să tezaurizeze, chiar dacă în felul lui, mizer. Pare a fi o ființă primitivă, care își trăieşte viaţa doar pe coordonata realităţii imediate. Suferă de dorul familiei, nevastă și copii, și adună ban pe ban în burta câinelui de pluș. Unde a ajuns? Până unde va continua? Nu cumva… câinele de pluș burdușit cu euro poate deveni un scop în sine? Gestul paroxistic de rupere a banilor îl va elibera?
XA, Gabriel Costea, este prizonier în zona de intersecție a două cercuri: „A”, reprezentând „lumea ideilor” și „libertatea de a gândi” (avea dificultăţi în a pronunţa cuvântul „neantagonist”), iar „X”, constanta materială; personajul va rămâne captiv în această enclavă, fiind el însuși demonstrația subtilă a inutilității zbaterii între cele două puncte de intersecție. Gabriel Costea clamează „libertatea de a gândi” – este când lucid și persuasiv, când iritat, când sarcastic sau amenințător, aproape mereu cinic –, dar eșuează perpetuu într-un labirint neluat în seamă de Ariadna lumii libere. Dacă nu l-am suspecta de un soi aparte de perversitate social-politică, l-am crede doar… ludic. A ratat libertatea căutată?
XA și XX sunt condamnaţi la o existenţă comună, doi livratori EASY FOOD care s-au întâlnit mai mult sau mai puțin întâmplător la domiciliul unui client care va apărea, surprinzător, la sfârșitul nesfârșitei și premonitoriei lor discuții despre viață. O „conversație” în care divergențele ajung, sub presiunea socială, la un final de convergență. Dar XA și XX nu vor ajunge niciodată să se desprindă și să se întoarcă la propriul lor sine, așa cum nici „gazda” lor neașteptată, AX, Horațiu Băcilă, nu va reuși. Este un destin închis.
Surpriza! Venit acasă după un epuizant periplu monden, închinat celor mai pregnante valori europene, AX – unde „A” reprezintă „patrimonial imaterial” al UE, așa cum, „A”, pe vremuri, reprezenta domeniul intelectual (deci… tot imaterial), iar „X” constanta de-acum știută – aproape că se bucură de musafirii nepoftiți la banchet, pe care, însă, îi descoperă… compatrioți. Vor sărbători Anul Nou și își vor pune din nou speranțele sub brad… Deșarte!
P.S. – XX, și XA, și AX sunt persoane. Oameni cu chip și nume adevărate. La ei acasă! Oriunde ar fi acasa lor. Am înțeles, pentru că, în final, au cântat un colind vechi românesc, că acasa lor e la noi. Și lacrimi, pentru că, poate, îi poate chema Gheorghe sau Ion sau…