Naomi Shemer s-a născut la 13 iulie 1930 la Kvutzat Kinneret, un kibbutz la întemeierea căruia, pe țărmul lacului Tiberiadei, au luat parte părinții ei. Și-a satisfăcut serviciul militar în anii ’50, a studiat muzică la Academia Rubin de la Ierusalim, iar apoi la Tel Aviv, cu câțiva pedagogi de seamă. A scris versurile și a compus melodiile a peste o mie de cântece; despre câteva zeci dintre ele se poate afirma fără ezitare că au intrat în folclor – la spectacolul-concert (sau concertul-spectacol ) în care Teatrul Național Habima evocă și omagiază viața și opera acestei extraordinare artiste, etapele biografiei ei, era greu de frânat publicul care, în mod spontan, încerca să însoțească, în cor la unison, interpretarea anumitor melodii de către actorii de pe scenă. Cât privește cântecul Ierusalimul de aur, creat de Naomi Shemer în 1967, după Războiul de șase zile și reunificarea orașului, cântecul acesta este considerat – neoficial, desigur – un al doilea imn național al țării.
Ierusalimul de aur de Naomi Shemer. Interpretează Shuli Nathan
Ce încă se mai poate spune, semnificativ, despre viața poetei și compozitoarei, o viață dedicată, toată, creației? Cântecele ei sunt deosebit de frumoase și neobișnuit de comunicative, și în toate e, după mine, un strop de tristețe, chiar și în cele mai vioaie dintre ele. După cum în toate e miez, e înțelepciune de viață. În 1983 Naomi Shemer a fost distinsă pentru cântecele ei cu premiul Israel, cea mai înaltă distincție în domeniul culturii israeliene.
Habima trebuie deci elogiată pentru opțiunea ei repertorială, și trebuie elogiată, gândesc eu, și pentru spectacolul realizat.
Piesa, atât cât e ea de piesă, fiindcă e mai mult un pretext pentru interpretarea minunatelor cântece decât o piesă biografică adevărată, a fost scrisă de Oren Yaacobi și de Ghiora Yahalom. Nu e dramă cu adevărat, nefiind clădită pe conflict. Iar informația pe care o comunică despre Naomi Shemer nu e cu mult mai bogată decât ceea ce oferă despre ea Internet-ul. E păcat, pentru că, în cel puțin două puncte importante, informația aceasta ar fi putut să prilejuiască dezbatere teatrală autentică.
Cel dintâi dintre aceste două puncte este poziția politică a autoarei-compozitoare – Naomi Shemer era declarat „de dreapta” într-un loc unde atitudinea politică „de stânga” asigură artiștilor simpatia majorității covârșitoare a publicului; dar textul enunță numai tema fără s-o dezvolte, și nici nu încearcă măcar să explice cum se face că vederile de dreapta ale artistei n-au împiedicat cântecele ei să devină extrem de populare.
Al doilea punct este mărturisirea de către Naomi Shemer, într-o scrisoare adresată unui prieten cu puțin timp înainte să treacă într-o lume, se spune, mai bună – dar asta nu e sigur, că e într-adevăr mai bună, fiindcă nimeni nu s-a întors încă de acolo ca să confirme această opinie –, mărturisirea potrivit căreia motivul muzical principal al faimosului cântec Ierusalimul de aur i-a fost inspirat compozitoarei de un cântec popular basc, auzit cândva mai înainte, interpretat în Israel de un cântăreț spaniol aflat aici în turneu. Cum în domeniul muzicii sunt unanim acceptate citatele muzicale din opera unui compozitor în creațiile altui compozitor, și nimeni nu face caz din aceste citate, nu am absolut nici o îndoială că Naomi Shemer a fost absolut onestă punând pe hârtie, atunci când a compus cântecul cu pricina, ceva asemănător cu melodia aceea bască auzită odinioară, și asta fără a fi conștientă de asemănare – corectitudinea ei fiind dovedită și de împrejurarea că mai târziu ea însăși a semnalat opiniei publice asemănarea respectivă. Piesa montată la Habima evocă întâmplarea, îi apără eroinei reputația, dar nu se ostenește să cerceteze implicațiile estetice ale întâmplării; mi-a părut tău.
Cât privește spectacolul, acesta a fost pus în scenă de Moshe Captain, directorul artistic al teatrului; acesta a știut să evite, cu tact și cu bun-gust, tentația de a „dramatiza” cântecele care sunt interpretate în spectacol, și a știut, la fel, să evite și primejdia de a-l lăsa să se transforme într-un simplu recital monoton de melodii. Scenografia montării – spațiul de joc înconjurat de trunchiuri de copac și de tufișuri – este foarte sugestiv „improvizată” de Shani Tor din elemente cunoscute, și foarte frumos luminată de Meir Alon, iar costumele, la fel de sugestiv, de Elena Klarich.
Programe de sală, bineînțeles, nu erau; informația de care aveam nevoie despre autorii montării am descoperit-o pe Internet. Acolo figurează ca interpreți aproape de trei ori câți actori apar pe scenă în spectacol. N-am să copiez tot pomelnicul – esențialul este că toți cei care joacă și cântă în fața publicului fac asta cu talent, cu meșteșug și cu totală dăruire.
Toate astea la un loc fac ca spectatorilor să li se ofere un spectacol „rotund”, cu adevărat emoționant, și nu o încropeală „omagială”, cum se întâmplă adesea cu evocările pioase de personalități marcante trecute în lumea umbrelor.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
