„Fascinantul Urmuz” de Pușa Roth

2023, Anul Urmuz

Dacă mă gândesc la localitatea Ghergani din județul Dâmbovița, îmi imaginez că în vremea copilăriei și adolescenței mele, e posibil să fi călcat pe urmele pașilor unui scriitor care mi-a schimbat destinul literar într-un fel surprinzător. M-am apropiat de proza acestui scriitor avangardist din perioada interbelică, de proza lui care premerge suprarealismului şi literaturii absurdului.

Astăzi m-am decis să scriu despre autorul care a văzut lumina zilei la 17 martie 1883, dar scriu și pentru faptul, că, așa cum am mai spus, de numele acestuia se leagă începuturile mele în teatru. Este vorba despre Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, supranumit Urmuz. În „Bilete de papagal”, I, nr. 16, 19 februarie 1928, Tudor Arghezi, nașul spiritual al autorului, afirma: „Demetrescu a refuzat într-o zi de patru ori să se numească Urmuz şi de patru ori a acceptat; a cincea oară l-am vârât în cristelniţă, frângându-i genunchii.”

Autorul Paginilor bizare este fiul doctorului Demetru Ionescu-Buzău, medicul spitalului din Curtea de Argeș. Atunci când l-a înscris la școală, poate printr-o sugestie de la obiceiul țăranilor de a se numi cu un nume derivat din cel de botez al tatălui, l-a trecut Demetrescu și așa a rămas. La vârsta de cinci ani, viitorul scriitor a petrecut un an la Paris cu părinții săi. Familia s-a stabilit în cele din urmă în București, unde tatăl său a fost profesor de igienă la Colegiul Național „Matei Basarab”, mai târziu inspector de sănătate al orașului și a închiriat case în cartierul Mănăstirea Antim. Sora sa l-a descris ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirea științifică și, din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile science-fiction ale lui Jules Verne. Mai târziu, el s-a familiarizat și a fost influențat de idealismul german și de concepțiile filosofice ale poetului Mihai Eminescu, influențat fiind și de scrierile lui Ion Luca Caragiale. Familia Ionescu-Buzău era interesată de activitățile artistice, iar Urmuz a crescut cu o fascinație pentru muzica clasică și arta plastică, învățând să cânte la pian și pictând în ulei ca amator. Mama sa, fiica unui preot ortodox, nu a putut să-i insufle fiului același respect față de Biserică. Intrarea lui Urmuz în istoria literară a avut loc în atmosfera gimnaziului din București. A devenit partenerul lui G. Ciprian, care a descris mai târziu întâlnirea lor ca fiind importantă: „Nu cred prea mult în destin. […] Însă nu mă pot abține să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleț de o rară originalitate, a avut o influență masivă asupra vieții mele ulterioare”. El și-a reamintit conversațiile cu „Ciriviș”, în care au dezbătut perfecțiunea sculpturilor antice grecești și a menționat că tânărul Urmuz, spre deosebire de el însuși, privea teatrul ca pe o „artă minoră”. În schimb, Urmuz prefera să participe la concertele de la Ateneul Român și, după cum scrie Ciprian, avea o înțelegere avansată a muzicii chiar la vârsta de treisprezece ani. Se spune că tânărul a participat și la prelegerile lui Titu Maiorescu, filosof și estetician care i-a influențat atât pe Eminescu, cât și pe Caragiale. Și aș adăuga faptul că Urmuz și-a descoperit pasiunea pentru arta modernă: a fost un admirator al sculptorului Constantin Brâncuși, fascinat de lucrarea sa din 1907, intitulată Cumințenia pământului, a cărei istorie recentă o cunoaște toată lumea. Urmuz a urmat un an de medicină, dar după stagiul militar s-a înscris la Facultatea de drept. Câțiva ani a fost judecător în diferite orășele din județele Argeș, Tulcea, Dâmbovița, iar în 1913 e numit grefier la Înalta Curte de Casație. A făcut, ca ofițer, campaniile din Bulgaria și războiul pentru întregire.

Demetrescu-Buzău ducea o viață de sihastru. Marea lui pasiune erau concertele simfonice la care își ocupa săptămânal locul. A rămas printre manuscrise și compoziții muzicale, schița unei simfonii. Primele lucrări publicate sunt Pâlnia și Stamate, Ismaïl și Turnavitu. Au apărut, prin stăruința nașului său literar, Tudor Arghezi în „Cugetul Românesc” din 1922. Restul operei a cunoscut tiparul după moartea autorului. Dar dacă abia în 1922 a fost publicat întâia oară, el plăsmuise aventurile grotești ale eroilor săi încă pe vremea când era judecător la Ghergani, Dâmbovița, adică înainte de 1912. Conform mărturiei surorii sale, Eliza V. Vorvoreanu, Urmuz și-a scris prozele în anii 1907–1908. De acolo le trimitea prietenilor, artiștii Gr. Mărculescu și G. Ciprian, care le citeau la cafeneaua Capșa unde se făcea mult haz. „Trebuie deci reținut că textele lui Urmuz sunt anterioare mișcării Dada. El este printre alți câțiva vizionari, premergătorul ignorat al literaturii noi, al umorului de contra sens, al liricii descătușate de tirania subiectului și de logică. Întâi Urmuz, apoi Dada. […] A fost un poet blestemat, a rămas premergătorul în care se zbăteau hăitașii buimaci ai eroilor pe care i-a trimis vijelie într-un anotimp când contemporanii, la opaiț, citeau prin lentile de câlți: acum 15 ani. L-au descifrat unii umorist, acolo unde paginile sunt corosive și ideile sintetizate asemeni arborelui în sâmbure. Un revoluționar. […] Logica scrisului lui Urmuz, răsturnată într-o fântână de oglinzi, e o proiecție virtuală a rațiunii. Împrumut imaginea unui poet: «într-un turn răsfrânt în ape, noi urcăm în el logic scoborându-ne». În scrisul acestui paralogic de geniu trăiesc sublimate în scrâșnete clocotul contra celor în mijlocul cărora trebuia să-și mestece viața, contra profitorilor a căror mâini mucegăite trebuia – cu o grimasă a sufletului să strângă sau să-și trăiască funcția de scriitor de sentințe însoțite de foarte logice expuneri de motive și mai viețuiesc dezesperările șarpelui care îi încolăcea creierii…”, afirma Sașa Pană, într-o conferință rostită la Postul de Radio București, în 23 noiembrie 1933, text publicat apoi în volumul Sadismul adevărului (București, Editura Unu, 1936).

Ca grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție, avea o slujbă bine plătită, cu avantaje speciale, ceea ce l-ar fi făcut incompatibil cu o viață de erou boem. Sandqvist îl vede ca fiind de o ,,singurătate catastrofală” și client insomniac al bordelurilor, adăugând: „În toate aparițiile, ca urmare a unor experiențe dezgustătoare în timpul războaielor, întorcându-se acasă la București, Demetru Demetrescu-Buzău a ales să trăiască o viață extrem de ascetică și izolată, cu plimbări lungi nocturne”. Faptele și glumele lui Urmuz au atras atenția publicului, el însuși și-a citit lucrările unui public boem, în locuri precum Hanul Gabroveni; cel puțin unele dintre acestea erau exerciții libere de literatură orală și, ca atare, au fost în întregime pierdute. La 23 noiembrie 1923, Urmuz s-a împușcat, un eveniment care rămâne învăluit în mister. A fost găsit „de sergentul din post într-un boschet din dosul bufetului”, în apropiere de Șoseaua Kiseleff. Unele surse sugerează că ar fi suferit de o boală incurabilă, dar se știe că el era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv. De exemplu, în 1914, a scris un omagiu pentru revolvere, creditându-le cu o putere magică asupra creierului suicidar. Geo Șerban se referea la  dezamăgirea bine ascunsă a lui Demetrescu-Buzău, apreciind că, în ultimul său an, scriitorul a continuat să acționeze vesel și relaxat, dar că o tensiune „devastatoare” se clădea în interiorul lui. Sinuciderea lui Urmuz a fost ştire în ziarele vremii.  Nu pentru că el ar fi fost cunoscut ca scriitor, ci pentru că era funcţionar al statului. Presa a anunţat evenimentul drept „Sinuciderea unui funcţionar”. Ziarul „Lupta” din 23 noiembrie 1923 prezenta ca motiv al sinuciderii „o boală gravă de care suferea sinucigaşul”. În ziarul „Dimineaţa” din 25 noiembrie 1923 era prezentat cadavrul găsit împuşcat în piept: „În mâna dreaptă, se află revolverul cu care necunoscutul şi-a răpus zilele printr-un glonţ, tras în partea stângă a pieptului, perforându-i inima şi ieşind apoi prin spate. La el s-au găsit mai multe scrisori, în care arăta că îşi curmă firul vieţii din cauza unei paralizii ce-o căpătase de câtva timp, şi care îi transformase viaţa într-un adevărat chin”. Dacă Urmuz a suferit sau nu cu adevărat de o boală, nu s-a aflat cu adevărat.

Urmuz debutase, cu un an înainte de gestul fatal, în revista „Cugetul Românesc”, cu cele două lucrări cardinale ale scrisului său: Pâlnia şi Stamate, roman în patru părţi şi Ismaïl şi Turnavitu. Să nu ne imaginăm că romanul Pâlnia şi Stamate este un roman în adevăratul înţeles al cuvântului. Fiecare dintre cele patru părţi abia dacă depăşeşte o pagină dactilografiată. Urmuz îşi propune să parodieze locurile comune prin ingenioase construcţii ale inteligenţei, prin cultivarea unui absurd care îşi află echivalenţele în automatismele gândirii şi ale cuvântului. Pagini bizare (Pâlnia şi Stamate, Ismaïl și Turnavitu, Emil Gayk, Cotadi şi Dragomir, Algazy & Grummer, Plecarea în străinătate, După furtună, Fuchsiada, poem eroico-erotic și muzical, în proză) este un captivant exerciţiu de imaginaţie bazat pe „lumea larvară prevăzută cu aripi uriaşe” (Constantin Crișan) a „profetului revoltei literare internaţionale”, cum l-a numit Eugen Ionescu pe „umilul” grefier de la Înalta Curte de Casaţie. De la momentul acelei sinucideri, considerată astăzi un veritabil „act artistic”, opera lui Urmuz s-a propagat prin secolul XX, fiind însuşită, distilată şi prelucrată de câteva curente literare care au făcut istorie. Suprarealiştii şi-l revendică, la fel şi dadaismul, ba chiar şi o parte a adepţilor postmodernismului. Influenţa lui Urmuz a depăşit cu mult graniţele literaturii, fiind transferată în alte domenii artistice, precum muzica, pictura sau sculptura.

Pentru mine, Urmuz este, el însuşi, un fascinant personaj de teatru. Nu numai prin dramatismul unei vieţi mereu înecate în cenuşa cotidianului, ori prin firea enigmatică generatoare la rândul ei de bizarerie. Frământatul Urmuz, neîmplinitul Urmuz, cel îngrozit că la Înalta Curte de Casaţie s-ar putea auzi că scrie „şi altceva decât considerente şi sentinţe”, Urmuz, pe care Geo Bogza şi-l închipuia „ca pe un copil încuiat de părinţii lui într-o cameră”, unde singura ocupaţie rămâne „răsturnarea ordinii apăsătoare”, pare a fi întru totul zămislit pe scândura scenei. Cu atât mai mult, eroii săi.

Ascultă:”Șambelan la viezuri” de Pușa Roth după ”Pagini bizare” de Urmuz

Vezi: ”Șambelan la viezuri” de Pușa Roth după ”Pagini bizare” de Urmuz, audiobook la Editura Casa Radio