”Felinarul din munți” de Gina Zaharia

80
gina zaharia cartea de sub brat proza scurta

cartea de sub braț logo siteZăpada scârțâia sub tălpile tatei, lemnele trosneau în soba de cărămidă, iar soarele mângâia fereastra așezată în calea sa ca o zi de duminică după truda săptămânii. Moș Nicolae venise și anul acesta tot pe furiș. Îmi adusese, așa cum îi era obiceiul, niște ghete. În ele pusese câteva dulciuri și o carte cu povești. Am deschis îndată cartea colorată în culorile inimii și am intrat. Cu ghete cu tot! M-au întâmpinat grădini înmiresmate (unele semănau chiar cu grădinița noastră de flori), ursitoare și balauri, și prin zăpezi am înotat să-mi aflu cărarea. Îmi plăcea mult acolo. Făceam parte dintr-o poveste și aș fi dorit să nu se sfârșească niciodată. Era povestea copilăriei mele care pornea din toate nuanțele pământului, scotocea prin scorburi pentru a descoperi adăpostul spiridușilor plecați să cutreiere lumea ori culcușul căprioarelor care se adăpau la fântâna din curtea bunicii.

Casele semănau cu cele din satul meu. Mergea, alături de mine, și mama. Mi s-a părut că a înflorit liliacul, liliacul alb, dar erau fulgii de nea răsfățați pe crengile iernii și îngerii ieșiți înaintea noastră să ne colinde. Le-am dat nuci și mere, așa cum era datina la noi. În zadar se încrunta gerul. Aveam un fular cu steluțe, de anul trecut, iar mâna mamei era mai caldă decât razele soarelui în plină vară.

Am tot mers până s-a înserat. Apoi am întâlnit un pârâu pe jumătate înghețat.

– Să ne oprim, a zis mama. Dincolo de el se sfârșește povestea. Atunci am auzit pe cineva suspinând. Pe o buturugă spartă de timp, plângea un copil. Era zdrențuros și îmbrăcat subțire.

– De ce plângi? l-am întrebat, strângându-i mâna.

Tremura. M-a privit în ochi, apoi a surâs. În depărtări se auzea clinchet de clopoței.

Mi-am descălțat ghetele și i le-am dat.

– Ia-le, am zis, sunt ale tale! Am venit aici să ți le aduc. Știam că te găsesc în povestea asta.

M-a îmbrățișat. Încă mai simt brațele sale firave. Atunci, cerul s-a umplut de lumină.

– Vino, fata mea, am auzit vocea mamei. Să mergem acasă. Zâmbetul pe care l-ai adus astăzi ți se va întoarce negreșit. Cu siguranță își dorea ghetuțe ca ale tale…

– Da, mămico! Mie îmi va aduce moșul altele. La anu’, nu-i așa? Până atunci poate mă fac și eu un pic mai mare…
……………………………………………………………………………………………………………….

Nu știu de ce îmi doream să mă fac mai mare. Știu însă că, din când în când, o copilă pleacă acolo, în munți, la casa scufundată în întuneric și bâjbâie prin toate aceste amintiri. Felinarul s-a stins de mult, flacăra lui e ca o rană acoperită cu nuferi. O pală de vânt l-a răsturnat pe treptele timpului. Un licurici i-a ținut calea. I-a purtat lumina de odinioară și i-a vegheat crezul.

Cheia lor e de aur. O port în suflet mereu, acum și în pragul fiecărei sărbători. Uneori, pe poteca dinspre mesteceni, se aude o voce:

– Ce vrei să-ți aducă Moș Nicolae, fata mea?

– Of, de mi te-ar aduce pe tine, mamă…

Atunci, lacrimile mele devin stele. Și ating cerul veșniciei, cu dorul care se face strigăt spre eternitate.

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.