”Fiica pădurilor” de Gina Zaharia

87
gina zaharia cartea de sub brat leviathan

cartea de sub braț logo siteEra mărunțică și mereu îmbrăcată cu straie zdrențuite. Părul sur, acoperit cu o basma cenușie, și ea ciupită pe alocuri, își arunca peste umeri câte o șuviță răzleață și îmbâcsită. Cu toate acestea, fruntea îi era senină, iar ochii atingeau nepăsători poteci crude, mereu aceleași dar totuși altele: potecile Mariei, fiica pădurilor.

Localnicii îi spuneau Muta, fiindcă un defect de vorbire o făcea diferită de semenii săi, cerșetorii din neamul rudarilor, care se aciuaseră de ceva timp la poalele muntelui, lângă păduri, la distanță aproape egală între două sate.

Știam de la mama că ea e Maria. Maria Neacșii. Nu-i spunea niciodată Muta, poate pentru că Dumnezeu îi dăruise în schimb acel nume de sfânt care o ajuta, firește, să răzbată prin hățișurile vieții. Locuia într-un bordei cu ușă de bârne, prin care soarele își trimitea razele să-i măture foamea și oboseala. Lumea vorbea că mai avea și un câine, ba mai mult, că ar fi trebuit să cerșească și pentru el. Acum aș pune în prim-plan acest aspect, însă atunci nu-i dădeam importanță. Dar toată truda ei era pentru un copil fără tată, copil pe care mai târziu l-a dat la școală.

Așadar, o știam pe Maria de când am deschis ochii. Nu era zi în care să nu pornească prin sat să-și adune de-ale gurii. Avea un ritual pe care-l respecta, orice anotimp ar fi fost. Începea din partea dreaptă a satului, apoi trecea peste gârlă, la pâlcul cu case de aici. După aceea se îndrepta spre centrul comunei. Iar cine o alunga o dată, n-o mai vedea pe la poarta lui. Orgoliul era orgoliu!

De multe ori ne trezeam cu ea când încă nu se lumina bine – un ghemotoc așteptând în partea de jos a treptelor care duceau spre casa noastră. Părea că-și continuă somnul strivit de griji. Când dădea cu ochii de noi, ori tata de ea, scotea câteva sunete în semn de salut și arăta că-i e foame. Sigur că găsea înțelegere. Altfel, ar mai fi plecat de acasă în coasta nopții, când fiarele pădurii îi spintecau drumurile? Poate că nu toate bucatele din cămara ei se sfârșeau în același timp, dar proviziile însemnau existență. Fiindcă, bună ori rea, viața e dar de la Dumnezeu!

Era un fel de prietenă a părinților mei. Niciodată n-o dojeneau. Îi puneau în traistă tot ce aveam prin bucătărie: ouă, făină, mălai, zarzavat ori carne la borcan. Dacă era vremea prânzului, o așezau la masă. Aveam o strachină a Mariei, din care își savura prânzul în tihnă. Apoi se închina. Încă îmi răsună murmurul ei, ca o binecuvântare, când termina de mâncat. Uneori încerca să ne explice, pe scurt, despre cei care au alungat-o. Fața i se schimonosea și ridica bățul plin de noduri, ca o amenințare, în văzduh. Odată și-a șters, cu podul palmei, o lacrimă. Era izvorul său de stări, izvorul care spărgea baiere. Mama încuviința din cap, semn că a înțeles-o. Atunci pleca liniștită. În urma ei răsăreau flori albe, flori care înfloresc abia acum, când singurătatea suflă cu putere peste ele. Pentru că erau de sub tălpile reginei din castelul de clisă. Supuși îi erau păsările și animalele codrilor, stâncile și oștenii vântului, pârâul ori crivățul care se răzbuna pe scândurile putrede, bătute în cuie, la intrare.

Într-o zi însă, Maria n-a mai apărut. În locul femeii rătăcitoare s-a ridicat o catedrală de nori. Cu siguranță a plecat, binecuvântând pământul pe care și-a cărat necazul. A fost ziua în care la masa ei s-au așezat îngerii.

Au trecut de atunci zeci de ani. Astăzi s-a transformat într-o picătură de cerneală. E ca și cum ai descoperi o comoară și îi cauți locul. Dar locul ei e aici. Iar Maria e atât de bogată, încât acum eu am devenit cerșetorul amintirilor din leagănul agățat de cer.

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.