FNT XXXII – secvențe, cronică de festival de Mariana Ciolan

36
afis-main (1)

cronica de teatru logo leviathan Dacă ediția jubiliară a festivalului ne găsea blocați în pandemie (dar, grație strădaniilor UNITER și asumării curajoase a direcției artistice, s-a putut desfășura online cu aspecte chiar memorabile pentru recursul la istoria contemporană a teatrului românesc), dacă anul trecut se încerca doar parțial să se recupereze amplitudinea ce-i este caracteristică, FNT XXXII a exprimat parcă toată pofta de viață teatrală (și lumească) și dorința de a înlătura frânele puse teatrului în ultimii doi ani și de a fixa o imagine cât mai cuprinzătoare pentru prezentul teatrului românesc în sine și la nivel internațional, pentru rosturile lui astăzi. Spunând asta, mă gândesc și la grija organizatorilor (o echipă nu foarte mare, în frunte cu Aura Corbeanu, director executiv, și Oana Borș, director de producție) de a le oferi iubitorilor de teatru, mai mult decât în alte dăți, ocazia de a fi părtași în chip nemijlocit la această sărbătoate unică, anuală, fapt pentru care, conform oficialilor, 80% din bilete pentru sălile de spectacol au fost rezervate publicului larg (epuizate, de cele mai multe ori, imediat după ce au fost puse în vânzare online) și doar restul, invitaților din lumea teatrului (faptul a dat naștere la mici crize organizatorice, depășite însă până la urmă). Pe de altă parte, în ce privește corpul viu al manifestării, remarc interesul curatorilor (Mihaela Michailov, secondată de Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari) de a oferi din această oglindă prin definiție a stagiunii care este Festivalul Național de Teatru un chip cât mai edificator al unei realități teatrale complexe, definindu-se nu doar prin certitudini, ci și prin incitante căutări. Asta a explicat, în ocurența unei stagiuni în care teatrul românesc pare că nu și-a aflat încă pulsul, cadența, dinamica dinainte de pandemie, structura festivalului de-a dreptul arborescentă, care pe unii i-a intrigat, căci au perceput-o ca o diluare a esenței tari a ceea ce reprezintă un festival național. A fost mărturisită grija de a se oferi și un festival… geografic corect, astfel încât pe scenele bucureștene au putut fi văzuți artiști și trupe din multe centre teatrale ale țării, de la instituțiile susținute de stat la trupe independente, întâlnindu-se aici maeștrii care au lăsat urme importante în teatrul românesc și în ultima stagiune cu reprezentanți valoroși ai unor generații mai tinere și cu certe promisiuni într-ale regiei, cu toții „angajați” la direcția de scenă a unor spectacole purtătoare de mesaje profunde, în care am remarcat nu o dată performanțe actoricești deosebite, adevărată strălucire creatoare, spații de joc minuțios gândite și realizate… Curatorii au fost preocupați de a propune ramificații (module) menite a descoperi actul teatral în complexitatea lui, începând cu nivelul formator – vezi direcțiile numite „componenta educațională” sau „intersecții în FNT”, reunind workshopuri, ateliere, producții ale școlilor de teatru, ba chiar organizarea, tot în premieră, de spectacole în licee. Asta le-a prilejuit studenților și tinerilor absolvenți ai facultăților de teatru imersiunea emoțională și profesională în marea întâlnire din teatrul românesc, amintindu într-un fel o altă ediție când în paralel cu FNT avea loc și un FNT al independenților (perfect independent însă atunci !), În aceeași direcție, festivalul a adus sub genericul „Dramaturgiile prezentului”, patru lecturi performative definitorii pentru problematicile teatrului și ale lumii de azi care s-au bucurat de un interes poate chiar mai mare decât cel scontat de organizatori.

O particularitate absolută a ediției cred că ține într-un anumit sens de accentul foarte apăsat menit a pune în evidență modalități de dinamică înnoitoare a procesului scenic, fără doar și poate accelerate sub efectele restricțiilor impuse de pandemiei și continuând a reverbera puternic, pretutindeni în lume. Astfel și-au făcut loc în selecția propusă de cei trei curatori nu puține producții clădite sub fascinantul sincretism al teatrului cu alte arte și prin integrarea unor tehnologii novatoare, și mai ales, unele constructe aproape violent incitante, inedite care au fost baza unor spectacole precum Notă de trecere, instalație cinetico-sculpturală sonoră, Insula de teatru VR sau Turnul #următorul nivel (VR), generat la granița dintre teatru și film, cu tehnologii de realitate virtuală, sau aș aminti , dintre producțiile invitate din străinătate, bunăoară, Les loges (Théâtre Nouvelle Génération, Franța), instalație imersivă în jurul scrierilor dramatice contemporane, de Joris Mathieu et Nicholas Boudier, și nu doar acestea.

Dacă mai întotdeauna, componenta internațională ne făcea să nutrim febrile așteptări cu privire la întâlnirea în FNT cu creatori de mare forță din alte culturi teatrale (de atâta ori cu brio și amintiri de neșters împlinite), selecționerii de anul acesta au focusat aici în principal expansiunea peste granițe a creativității în domeniul regiei din România și din Republica Moldova, și deopotrivă, iarăși, au căutat mai ales voci proaspete și incitante. Ceea ce nu a anulat așteptările. Dar le-a orientat altfel. Astfel, alături de Scaunele lui Tompa Gábor (Teatrul Național Luxemburg), Waste de Gianina Cărbunariu (Schauspiel Stuttgart), Pata oarbă, în regia lui Andrei Măjeri (Teatrul Național Novi Sad), Milenial Hystory, spectacol de muzică, film și confesiune, prezentat de un trio muzical din Olanda coordonat de Catinca Drăgănescu, ori Simfonia progresului (coproducție Germania-Republica Moldova), publicul a mai putut urmări în această secțiune internațională un spectacol de dans contemporan Before the End prezentat de artiști bulgari, spectacolul de meditație lirică Imperium Delenda Est (Teatrul Academic Dramatic Ucraina), spectacolul polonez Zăpadă, după Orhan Pamuk, în dramaturgia lui Mateusz Pakula și regia lui Bartosz Szydlowski, precum și Koulounisation (spectacol din Belgia prezentat cu sprijinul Wallonie-Bruxelles).

Cu mult interes au fost așteptate câteva dintre producțiile îndeobște socotite și de publicul festivalului mari vârfuri valorice în selecția la FNT 2020. Și numesc aici, de pildă, Macbeth (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca) și Familia Cenci (Teatrul Național din Iași), ambele în regia lui Silviu Purcărete, Oedip, în regia lui Declan Donnellan, și Câine cu om. Cîine fără om, în regia lui Radu Afrim (Teatrul Național din Craiova), Tatăl, cu Victor Rebengiuc în prim-plan, în regia lui Cristi Juncu (Teatrul „Bulandra”), Hamlet, în regia lui Tompa Gábor (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Părinți și copii, în regia lui Vlad Massaci (Teatrul Național București), Cabaret de Răzvan Mazilu (Teatrul Odeon). Din fericire, când a început festivalul le inclusesem deja la nivelul experienței mele de spectator, așa încât mi-am putut îndrepta atenția spre alte direcții. Și mă bucur să pot mărturisi că spectacolele pe care am ales să le văd în FNT au însemnat tot atâtea momente de grație. Le amintesc doar pe câteva foarte succint. Încep cu Pescărușul, realizat la Teatrul Național din București de regizorul Eugen Jebeleanu, care și-a apropiat colaborarea fructuoasă a Velicăi Panduru (scenografia), a lui Marius Panduru (director de imagine) și a lui Remi Billardon (muzica). Mi se pare că este dialogul unui puternic eu creator cu o capodoperă polivalentă din care trec cu impact rampa trăirile paroxistice și revelatoare ale personajelor, notele inedite în conturarea acestor caracterologii, accentuate, amplificate în imensitatea unui spațiu de joc care le absoarbe cumva dezintegrându-le și recompunându-le. Atractivă pentru privitor (tocmai din perspectiva unei teatralități dinamice) este multiplicarea perspectivei, ceea ce se petrece pe ecranul video suspendat nefiind redundant cu ce am aflat de pe scenă, ci dimpotrivă, capătă sensibilă semnificație. Un spectacol, cu impresionante creații actoricești, depotrivă Am apreciat puterenicul mesaj omenesc al spectacolului cu Trei surori de Cehov, realizat de Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, rafinamentul caracterologic al personajelor interpretate cu profesionalismul lor și dăruirea binecunoscută de către actorii sibieni, țesătura de filigran a relațiilor dintre ele reverberate de un spațiu de joc cu pronunțate efecte metaforice. • M-au impresionat alte două spectacole înrudite prin tema iubirii și, până la un punct, prin unele elemente de formulă scenică. Unul, în regia lui Radu Nica, este un poem scenic lirico-dramatic (l-aș numi așa) inspirat de Lacrimile amare ale Petrei von Kant de Rainer Werner Fassbinder. Tema iubirii înșelate se împletește cu aceea a creatorului prin povestea femeii mature, designer vestimentar de top, prinsă între relația șubredă cu fiica și cu mama sa, aceea provocată de devotamentul de câine al menajerei și patima clocotitoare și, pe de altă parte, aceea sfâșietoare pentru tânăra pe care o angajează manechin. Ea curge egal, monoton înregistrată pe bandă magnetică lăsând imaginația spectatorului să lucreze, dar prinde suflet și tulburătoare întrupare scenică, multiple nuanțe prin meandrele de expresivitate ale unui teatru exclusiv corporal (Ioana Marchidan, coregrafie, Adrian Piciorea, muzica), atașant exprimat de actrițele Teatrului „Andrei Mureșan” din Sf. Gheorghe (Elena Popa, Mădălina Mușat, Fatma Mohamed, Anca Pitaru, Camelia Paraschiv, Ioana Alexandrina Costea). Celălalt, Trădare de Harold Pinter, realizat la Teatrul Național din Tg. Mureș, într-o gramatică mai complexă, este semnat de Bobi Pricop și se înscrie în seria mereu surprinzătoare a experimentului acustico-vizualo-spațial la care recurge uneori acest regizor special. Replicile, monocord rostite, sacadate aproape, înregistrate pe bandă sunt înglobate unei nebuloase sonore în mod voit puternic supărătoare (Eduard Gabia, coregrafia, muzica originală și sound). Ele traduc, într-un joc captivant al adevărului cu minciuna, însoțite de mișcări abrupte, mecanice, ca de roboți ale actorilor, sub machiajul-mască, falsitatea, ipocrizia, duplicitatea, cinismul, mistificările, amânările din relația personajelor unui triunghi amoros. Sunt excelenții interpreții Elena Purdea, Richard Balint, Theo Marton care izbutesc performanța unei sincronizării desăvârșite, generatoare de subiacente înțelesuri, între evoluția lor fizică și replicile propriilor personaje, ca un playback perfect. Alături de ei, Mihai Crăciun (un chelner mut). Cu toții sunt plasați dincolo de pereții transparenți de plexiglas ai unui spațiu multiplu alveolar (Oana Micu, scenografia) creator deopotrivă de mister, de fior teatral O răscolitoare osmoză între jocul actoricesc modern, interiorizat și fluid totodată, muzica live unde doina de jale și bocetul consonează cu sound-uri la modă, eclerajul vivace și apăsarea decorului-cavou este terenul unde rodește lectura proaspătă pe care Botond Nagy o face pe textul lui Matei Vișniec intitulat Întoarcerea acasă. Melanjul între filonul de meditație politico-socială referitoare la „morții pentru patrie” în războiul recent încheiat, duioase accente poetice și de umor delicat pe care spectacolul le recuperează organic și firesc din text fac din acest spectacol al teatrului sucevean care poartă numele dramaturgului o polifonie scenică, și poate una dintre cele mai emoționante adaptări ale piesei cunoscute și cu titlul Recviem. Spectacolul ca o profundă respirație a fost primit cu ovații în Sala Izvor a Teatrului „Bulandra”. Cei zece actori (adică aproape întreaga trupă suceveană) le-au receptat cu o emoție greu de descris. Las lacrimile ce jucau în ochii Clarei Popadiuc să o exprime…

Cu spectacolul Pata oarbă înfățișat de Teatrul Național din Novi Sad, regizorul Andrei Măjeri își reiterează, dacă mai era nevoie, vigoarea regizorală și glasul autentic. Prin textul datorat lui Cosmin Stănilă și lui Ionuț Sociu, inspirat de tragediile Antigona, Oedip, Baccantele, spectacolul reinterpretează poveștile antice pentru a evidenția, în mod credibil, la timpul prezent tema mirajului puterii politice, a disoluției familiei, a pierderii sentimentului profund religios redus la ceremonial exterior, etc., ori spaime mai noi, ca aceea de coronavirus. O face cu umor și lejeritate într-un discurs bine ritmat, cu momente de teatru dans și câteva proiecții video bine integrate ansamblului și demersului artistic, unde revolta Antigonei față de legea impusă tiranic de Creon devine nu doar o puternică pledoarie pentru nevoia de azi a femeilor de a-și afirma drepturile, ci și pentru demnitatea umană, în general. Tot dintre spectacolele străine, am reținut două de facturi foarte diferite, dar subsumate aceluiași îndemn la toleranță într-o lume în continuă mișcare geografică și ideologică. Primul este Koulounisation, în concepția și interpretarea lui Salim Djaferi, actor înzestrat cu un umor subtil și un remarcabil simț al ritmului scenic, cu un magnertism special. Dincolo de cea mai aparent „civilă” ținută, în trening și un tricou de sport, cu o sfoară și câteva panouri din material expandat pentru construcții, el înfățișează nu doar o puternică pledoarie pentru căutarea sensului faptelor istoriei dintr-o perspectivă personală lucidă și sinceră, ci propune totodată un convingător exercițiu de creație prin cuvânt. Plecând de la variațiile fonetice și semantice ale vocabulei colonisation, împletind povești de viață cotidiană, eul narator și dramatic caută să își apropie un segment de realitate istorică a Algeriei unde el, trăitor în Europa, își are rădăcinile. Actorul construiește un tablou convingător, dramatic și spinos mișcător al unui timp istoric ce se redefinește mereu, născând spinoase, dureroase efecte greu de întrevăzut a fi estompate complet vreodată… Celălalt, Zăpada, o producție amplu desfășurată spațial (cu multiple locuri de derulare simultană a demersului scenic) și temporal (3 ore) a Teatrului Laznia Nova din Cracovia (Polonia), aduce în fața publicului dramatizarea romanului omonim de Orhan Pamuk. Eroul central este poetul Ka, reîntors în orașul său natal Kars, pentru moartea mamei sale, dar care va zăboviaici din pricina unei blocade produsă de ninsoarea superabundente. Asta îi oferă prilejul unei investigații spre a afla de ce un număr îngrijorător de tinere se sinucid. Descoperă spaimă, teamă, excese fundamentaliste. Și își rememorează propriile frustrări,neîmpliniri, tristeți de turc stabilit mai mulți ani în Germania. Este un demers scenic care lasă loc unor momente de rostire actoricească cu puternic impact emoțional, dar și altora de expresivitate corporală impresionantă, într-un cadru scenografic cu valențe deopotrivă realiste și metaforice, unde ecourile de factură socială se întrețes cu nuanțe de un delicat lirism al poveștilor de iubire nu întotdeauna cu momente fericite.

Festivalul a prilejuit un târg al cărții de teatru care și-a meritat pe deplin numele datorită multitudinii de lansări la Cărturești Verona și Cărturești Carusel, dar și o amplă conferință-dezbatere despre starea actuală în scenografie (Next on stage.Perspective în scenografie, producător OISTAT în parteneriat cu FNT, care a putut fi urmărită și online), alături de manifestări tradiționale în festival, cum au fost expoziția excepțională dedicată lui Helmut Sturmer (Decor/Costum/Desen) ce rămâne deschisă până la sfârșitul lunii noiembrie la ARCUB sau expoziția de fotografie de teatru Nod în cinci. O amplă secțiune FNT on air a readus în actualitate capodopere ale teatrului la microfon. Sub emblema realități teatrale în dezbatere, publicul festivalului a beneficiat de conferințe dedicate unor mari personalități recent dipărute, anume regizorul Peter Brook și cercetătorul în domeniul teatrului Hans-Thiers Lehmann, cel care a analizat și a impus conceptul de „teatru postdramatic”, dar și unor reflecții colective pe probleme stringente ale actualității, cum ar fi „servicul public și generațiile de sacrificiu din cultură”. Prin expoziția foto-documentară Caramitru – dincolo de scenă deschisă pe toată durata festivalului în foaierul tapiseriilor de la Teatru Național din București și volumul Ion Caramitru… la plecare, apărut sub egida Muzeului Literaturii Române, Festivalul a evocat cu respect figura excepțională a acestui uriaș om de teatru, greu de uitat și greu de egalat, care a lăsat un gol ce se resimte încă enorm în viața teatrală românească. Toate propunerile de spectacol sau de acțiuni conexe, cum se spune, au avut parte de un public curios, interesat, participativ. Am văzut mii de spectatori, de ascultători și de privitori fericiți, dar și spectatori triști că nu au putut apuca și ei măcar un loc rămas din întâmplare liber la spectacolele venite acum să îmbogățească viața culturală a Capitalei. Dincolo de toate acestea, Festivalul a fost din nou un amplu spațiu de dialog, de întâlniri și reafirmare a prieteniei prin teatru și pentru teatru. Vegheat cu solicitudine de un staff nu foarte numeros dar mereu prezent unde era necesar. Nu știu dacă formatul pe care l-a îmbrăcat de astă dată FNT poate fi reținut și repetat pe viitor, dar cred că el a reușit să fie revelator pentru stagiunea trecută, dar și pentru un timp teatral care în mod evident își caută unele restartări și noi puncte de sprijin.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.