„Galbenă gutuie…” de Cornelia Bartels

„…dulce-amăruie /Lampă la fereastră /Toată viața noastră!”… vocea preotului din Constanța m-a impresionat atât de mult încât l-am ascultat de mai multe ori cântând acest minunat colind de suflet pe versurile poetului Adrian Păunescu. L-am ascultat iar și iar, lăsând inima să lăcrimeze, căci nu numai versurile ci și vocea celui care cânta mi-au deschis în suflet impresionante pagini din cartea vieții. Frumoase, neuitate amintiri ce bat la fereastra sufletului care abia așteaptă momentul potrivit, încărcat de amintiri, de nostalgii, de singuratice gânduri. Și acest moment a năvălit în sufletul meu dimpreună cu colindul de suflet cântat de un preot cu o voce divină. L-am ascultat  în tăcere, cu o mare atenție, cu o sensibilă nostalgie trezită de năvala amintirilor, cu atât mai mult acum, când mă aflu în pragul sfintelor sărbători ale Crăciunului, acum când mă aflu și în pragul Anului nou. În tăcere, recunosc, căci cuvintele mele nu-și mai aveau rostul. Versurile poetului îmi vorbeau și-mi povesteau așa cum aș fi făcut-o chiar eu, alergând cu gândul în întâmpinarea amintirilor învăluite într-o aură plină de iubire… Tăceam pentru că, vorba lui Nichita Stănescu: „Îmi învățam cuvintele să iubească /le arătam inima /și nu mă lăsam până când silabele lor /Nu începeau să bată”…

Cu adevărat, după ce l-am ascultat cântând pe preot, și nu numai pe el, fiind atât de impresionată de mesajul acestui colind de suflet, Galbena gutuie, care a răscolit amintirile, mi-a venit gândul să scriu despre ea… și mai apoi am murmurat colindul de suflet mai departe: „Dulce galbenă lumină /Cum și eu bălai eram /Mi-a pus mama o gutuie /Ce se coace-ncet în geam /Aș mușca-o dar mă doare /Mă cuprinde-un fel de jind /Și acum când trece anul /Parc-o simt îmbătrânind ”… căci, cu adevărat, ascultând aceste versuri văd mâinile mamei care așezau mereu cu o mare grijă galbenele gutui în geam. Două mâini muncite, obosite dar pline de iubire și cu o gingașă mișcare de mângâiere îndepărtau puful gutuii, dându-i strălucire, lumină… Și așa gutuile luminau ferestrele casei noastre în întunecatele nopți ale iernii. Adevărate lămpi la ferestrele caselor, aprinse de cu toamnă, căci nu cred că mi-aș putea imagina toamna fără rodul ei galben, auriu…

Și îl ascult mai departe pe poet și mă alătur lui, căci versurile mă alătură deopotrivă de mama, de amintirile de odinioară, legate de împodobirea bradului, a pregătirilor de Crăciun… „Mama mea n-avea nici globuri /Nici beteală și nici stea /Sărbătorile de iarnă /Cu gutui le-mpodobea”… Cu adevărat așa era, cu gutui și cu nuci învelite în staniol. Și totuși, ne bucuram de puținele saloane ce se alăturau de artificiile și de lumânările prinse în clești argintii de firavele ramuri ale bradului. Era un ceremonial crăciunesc la care participa an de an, cu o aceeași bucurie, întreaga familie. Abia așteptam să ne trezim dis-de-dimineață și să ne luminăm ochii și să ne umplem sufletul de toată strădania părinților de a împodobi bradul, în timpul nopții, cu ce puteau mai strălucitor și colorat, dar, mai ales, cu o mare iubire.

Amintiri care adună în colțul ochiului lacrimi, picături de cristal ce se preling pe obraz, brăzdându-l dureros, așa cum scria Emil Cioran: „Despre viață nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi” …Scriu, desigur, cu tocul înmuiat în lacrimi.

Dar amintirile, tot ele, îmi sar în ajutor, mă ajută să șterg lacrimile de pe obraz și-mi deschid alte capitole din cartea vieții mele și-mi reamintesc și de momentele dulci petrecute alături de mama, de familie. Erau acele momente ale zilelor de toamnă, când mama pregătea dulcețurile și, mai ales, acelea speciale, pline de aroma toamnei… de gutui. Jeleurile, dulcețurile pregătite de mama erau deosebite. Pentru mine numai ea știa secretul dulcețurilor care ne-au îndulcit copilăria și foamea, ne-au bucurat și ne-a făcut copii fericiți…

„Mi-a pus mama o gutuie  / La fereastra dinspre drum / Și o văd cum luminează  / N-am puterea s-o consum” .. și îmi las gândurile să se odihnească în conul ei de lumină.

Noi nu avem aici, în Germania, cultul dulcețurilor de gutui. Gutuia , „Die Quitten”, cum se numește ea în germană, nu este un fruct la fel de căutat ca merele, strugurii sau perele. Dar în magazinele turcești, frumoasele gutui galbene, dulci-amărui, îți zâmbesc prietenos și te îmbie să le cumperi. „Die Quitten” nu-și păstrează numele cu care am fost învățată să o chem în bucătăria mamei, a copilăriei, dar își păstrează și aici aceeași aromă și luminoasă strălucire. Cu siguranță că și aici ferestrele se pot lumina cu lumina lor… „Galbenă gutuie /Dulce-amăruie / Lampă la fereastră / Toată viața noastră!”…

Mărturisesc că mă bucur tare mult, ca odinioară, copil fiind, când primesc vești de departe, din România, de la buna mea prietenă Pușa Roth, vești de toamnă care însoțesc clipe adunate din grădina de la țară unde sunt chemată să mă bucur alături de ea așa cum mă bucurasem cândva în grădinile din satul meu natal alături de ai mei. Se adună nucile, se culeg gutuile și eu parcă sunt cu ea și scutur nucul alături de ea și adun gutuile coapte și mi le-aduc aici, ca să lumineze și ferestrele mele îmtunecate de nopțile de iarnă. Se fac dulcețuri și jeleuri a căror aromă o simt până aici și-mi umplu sufletul și nările de aromele știute din bucătăria mamei și mi se umple inima de o deosebită iubire și de dor. Bucuria că sunt chemată să fiu părtașă alături de ea la bucuria culesului roadelor, bucuria alcătuirii împreună cu ea a unui buchet de gânduri frumoase ce ne leagă, ce nu țin cont de depărtare, ci doar de legătura de prietenie. Amintirile de viață, atunci când ai cu adevărat un prieten, nu mai au lacrimi, decât, poate, de bucurie.

Închei cu versurile poetului Adrian Păunescu, care mă ajută să înțeleg ce înseamnă iubirea, fie ea și a unui prieten adevărat: „Căci asta e iubirea, /Cea mai mare, /Să vezi cu ochii celuilalt, adânc, /Iar când nu e cu tine /și te doare /Să-i simți în ochii tăi, /pe-ai ei cum plâng ”… sau râd.

„Galbenă gutuie /Dulce-amăruie /Lampă la fereastră / Toată viața noastră! /Lampă la  fereastră /Toată iarna noastră !” Vine iarna peste noi, dar vine și Anul Nou și pentru mine venirea unui nou an înseamnă încă unul ce se adună la cei pe care-i am deja trăiți… Nu e grea desaga ce o port încă, dar numai gândul că anii se adună acolo fără nicio milă, îngreunând-o, cu voia sau fără voia mea, mă pune pe gânduri, și nici nu vreau să aflu câți ani voi avea! Îmi amintesc că am citit undeva răspunsul dat de Galileo Galilei când a fost întrebat câți ani are, răspuns care m-a pus cu adevărat pe gânduri, de câtă dreptate are: „ – Câți ani ai ? – 10 sau 15 !”, și apoi a dat o explicație  răspunsului său: „De fapt, am anii care mi-au mai rămas din viață, pentru că ce-i trăiți deja, nu îi mai am. Sunt doar amintiri”…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.