– Năzuința spre lucrarea unică mă anima în adolescență „să creez opera care să dureze secolelor, mileniilor – da, e greu, presupuneam eu, dar dacă am să agonizez lucrând și am să mă extaziez creând (ca Michelangelo), tra-la-la-la, voi reuși.” Acum văd exultarea mea de atunci ca pe o copilărie, dar cât de proaspătă și de vitală era! – Dar tu ai transpus în viață visul tău din copilărie! Ți-ai clădit profesia pe pasiunea ta pentru artele plastice. [pauză] – Însă nu am avut curajul să le spun copiilor mei, ca mămica și tăticu, „Fă o meserie din ce-ți place!” Acuma mi se pare alăturea cu realitatea. Cum poți să bagi copiilor tăi în cap așa o inepție? – Plasti dragă, nu ne arăți tu că se poate, că visul se-mplinește? Nu te-au susținut părinții, financiar și sufletește, până s-a potrivit? – Eu am fost un caz norocos până la urmă, după multe căderi peparcurs. La mai puțin de unu la mie se potrivește să ajungă pe culmile carierei artistice visate, după ce aspirantul a asudat abundent și și-a sacrificat viața personală! Per total prea mulți dacă și cu parcă, că să le dai copiilor tăi îndrumarea asta riscantă, să-și facă din hobby o meserie! – Dar ce împlinită te simți tu, Plasti, cu operele împrejur, vândute sau nevândute, inspirată sau ne-inspirată! – Asta-i drept, pe mine nu mă tocește plictiseala, fiindcă mereu trebuie să fac ceva, nu neapărat artistic, ci și casnic-meșteșugăresc, am un imbold dinăuntru. – Așa te-au crescut părinții, să fii activă! – Nu e educație, ci genetică, de la Dumnezeu. Părinții s-au preocupat, dar nu mi-au stat în coastă. – Activismul ăsta al tău e compensat de indolenți ca mine, care nu mă omor să le țin pe toate la zi și în ordine… sau să iau ordine de la alții. – Și nu te plictisești? [pauză] – Câteodată, când nu mai am temelie pentru reverie. Având însă puține constrângeri, simt că am mai multă libertate în trândăvia mea dulce. – Ai încercat să scrii? Eu simt că ai chemare și îndemânare! Cine știe ce minuni pot ieși din pixul tău? – Nu. Stofa de artist nu provine din nonșalanță. Există artiști detașați și alții implicați, măcar în datoria față de propria creație. Pe unii îi împinge, cum spuneai, activismul, să se ia la întrecere cu propriile lor lucrări, își fixează baremuri de atâtea pe an, ceea ce detașaților li se pare vulgar și așteaptă scăldați în spleen o iluminare, care la… veleitari nu vine. Nu, nu, nici gând, alături de toți cei ce se dau vârtos în spectacol pe bloguri. Cu cât ești mai alăturea cu drumul la vorbă și la relatări, cu atât e mai mare interesul followerilor. [pauză] Nu, mersi! Eu mă mulțumesc să consum arta… Plasti, eu am o profundă recunoștință pentru ce-mi oferi cu generozitate! – Ți-am plătit pânza, rama, uleiurile și timpul, nu și sinceritatea, măiestria, totalitatea cu care te expui în fața lumii. Riscurile pe care ți le iei, ca să faci lumea suportabilă. Tu mă fortifici cu armoniile, cu fanteziile, cu viziunile tale.
– În Germania stau zece zile: patru aici și restul mă duc în Sud. – Vino la mine, Muzi! N-o să mai mergem la muzee și spectacole și nici „afară”, la Strasbourg, Bruxelles, Bruges, căci suntem de zeci de ani înăuntru, în Europa. Ne amintim doar cu deliciu cum am evadat atunci noi două. – Prieten drag, am o fereastră de timp vineri și alta sâmbătă. [pauză] A trecut ceva vreme de-atunci. Tu nu simți, ca și mine, că ne-am încheiat demult capitolul libertății fără obligații? Că acum scriem la capitolul libertății cu obligații liber alese? [pauză] Mereu m-am gândit la tine după ce ne-am întâlnit neașteptat în avionul de București acum cinci ani și ne-am depănat fragmentele de viață scurse după „aventura” Bruges-Bruxelles. – Hmmm, eram amândouă bine-mersi divorțate, cu doi copii și mulțumite de cum ne aranjasem. Tu te întorceai cu fiul mai mare de la ex-soțul neamț din Sud. – Da, da, da! Și eu te invidiam că îți reduseseși norma la serviciu și că îți ajungeau banii pentru prioritățile tale. – Da, și eu te admiram, cât de dedicată te ocupai de fii, în detrimentul concertelor… Și dedusesem că te audiasem cu un an înainte, fără să știu că erai în turneu cu Filarmonica dirijată de Mandeal. Ați cântat și o rapsodie de Enescu și un concert cu Radu Lupu. – Pe vremea aia Radu cânta Brahms. [pauză] Ce puteam să fac? Trebuia să ies. Lăsam băieții cu mama, dar aduceam acasă din turnee bani buni. – Neajunsurile inerente artei, dar ce satisfacții îți dă! Te realizezi plenar ca personalitate! Trebuie însă să iei în calcul să poți face rabat la confort. [pauză] Ce face sora? Ce mult vă iubesc eu pe amândouă, frumoase pe dinafară și pe dinăuntru! De fapt pe Poeta am cunoscut-o prima și ea te-a trimis la mine când ai venit cu bursă în Germania. – E bine și ea, are un contract de trei ani de critică literară în limba română la o universitate multi-culti din Paris. – Minunat, mă bucur! Dar de ce nu mă caută? – Să știi că nu e fericită acolo: e însingurată, parizienii sunt șovini de-a binelea. – Hmmm, știam. Măcar nemții sunt indiferenți. [pauză] Ce mult semănați, cu ochi arzători amândouă… Dar poeta te taie cu nasul ei fanariot subțire. – Ha-ha-ha, ochii exoftalmici de la tata. Știai că el e de viță fanariotă? – Nu, dar e evident. [pauză] Acum îmi explic: acum un an Poeta a ținut o conferință aici la Dom-Museum, pe eterna temă euro-integrativă. Am aflat, m-am dus și am abordat-o ferm cu „Hai la mine”, dar a bătut în retragere. M-a lăsat descumpănită. S-a estompat, probabil socotește orbitele noastre divergente. – Nu, nici vorbă! Mereu se gândește cu prietenie caldă la tine și cu recunoștință pentru statornicia ta. [pauză] A trecut printr-o criză sufletească adâncă și de durată, în urma unei povești de dragoste falimentare, care fusese ca o obsesie de-a ei. [pauză] – Prietenia mea cu Poeta a început cu declarația mea de dragoste. Ți-a povestit? – Nu. Poate este prea… intim și a păstrat secretul. – Ne întâlnisem la Goethe Institut din București, unde învățam germana și vedeam filmele lui Fassbinder. Mi-a oferit, cu zâmbetul și cu inima ei deschise, monografia pe care tocmai o publicase, despre Ciucurencu. Am citit cartea pe nerăsuflate. Într-atât de pasionantă, încât nu o puteam lăsa nici în troleibuz și am uitat să cobor la Obor și m-a tot dus troleibuzul până în depoul de la capătul liniei. Am fericit-o pentru pentru vocația care o locuiește și căreia îi este dăruită. I-am spus că simt că ne leagă o similitudine de simțăminte, o prietenie spontană. O floare ce trebuie hrănită cu timp și căldură. Un fel de dragoste, dar fără afluxuri și capricii. Ceva în sensul ăsta. – Ai atins-o la coardele ei emoționale, extrem de sensibile. – În timp, mi-a trimis prin poștă volumașele cu versuri. [pauză] De unde, când și cu ce resurse a adunat în făptura ei puțină la ani și la trup tumultul și siguranța de expresie, ca să fixeze atât de concret patria ei cosmică? O ard cuvintele și se scrie toată, ca într-o limbă finală, pe cale de dispariție… – Asta este strădania ei, să se scrie, proiectată pe lume. Versurile o salvează, ca un fel de viziuni integratoare despre viitor. Simte că doar prin ele se poate salva de prezentul strâmb. [pauză] Pe tine, prietenă cu suflet cald din Vestul rece, te prețuim amândouă. Adesea ne gândim la ruptura din viața ta și la curajul să iei totul de la început. Cred că ar trebui să fim în stare să facem asta periodic, la zece ani o dată, ca să ne reînnoim, să renaștem din cenușă ca pasărea Phoenix. – Dragilor, nu exagerați! Poeta îmi ura pe la începuturile mele în Vest să-mi fie copiii, când îi voi avea, „un fel de sinteză între porțile Răsăritului și der Untergang des Abendlandes” [Prăbușirea Occidentului, Oswald Spengler, 1918]. – O recunosc, e slova ei. Ea are viziuni pe care să le pună în practică alții. Și mie îmi ura la fel la prima căsătorie germană. Ea nu se încumetă să se ancoreze în real, or eu am născut și m-am renăscut ca Phoenix de două ori, în doișpe ani și m-am cam epuizat. [pauză] Prieten drag, tu mereu mă remontezi. Uite, cinci minute sincere cu tine la telefon și mă simt mai puțin înstrăinată în străinătatea asta aseptică.
– Matrès chère amie, iartă-mă că nu te-am căutat trei ani. Știu că vei înțelege cu clarviziunea ta că viața de artist provenit din Est e tare dură în Vest. Am găsit de lucru și am scăpat de spectrul decăderii. Fac ce am urât eu toată viața, verific niște date pe ordinator: muncă de tâmpit pentru tâmpiți ca mine. Partea bună e că nu mai pot să beau nimic, ținând cont de orele imposibile de lucru. – Maestre, dar în plan casnic ești totuși mulțumit, alături de fiica din prima căsnicie și de soțioara tânără din a doua! – Îți spun că viața mea e dură, așa că nu fi ironică! După un an de zigzaguri afective mariajul meu pare să se înfunde într-un eșec total. Capac mi-a pus juna soție când mi-a spus că dacă n-aș fi locuit în Franța, n-ar mai fi fost niciun mariaj. – Scuze, Maestre, odată ce-a ajuns acolo, ce nu-i convine? Ce nu merge? – Ha-ha-ha, decalajul de vederi asupra lumii: menajul scârțâie din motive de incompatibilitate spirituală. Mă demoralizează generația asta de dezrădăcinați, inculți și lipsiți de valori. [pauză] Fiică-mea e deșteaptă foc, deși e o loază. Se ceartă cu nevastă-mea pe cine a mâncat tortul din frigider! [pauză] – Hmmm, pe sensibiloșii ca tine, frecușurile banale pentru alții îi uzează adânc. De ce nu picteazi? Ca să evadezi din casnic! – M-am reapucat, ca antidot la tâmpirea cotidiană. Pictez de la mijitul zorilor până pe la 11, când plec la lucru. Compun niște pânze desăvârșite! La job, la ordinator, îmi vin ideile în ce colțișor de pânză să adaug o tușă de albastru fumuriu sau de galben direct din tub… – Reușești să vinzi ceva? – Nu, dar vine și asta! Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru talentul care mă apropie de El, dar… nu-mi aduce pensie! Mă înfurie că ordinatorul ăsta tâmpit la care îmi câștig pâinea îmi înfulecă timpul prea scurt ce-mi rămâneca să pictez! – Bine că ai umor și încredere! Și că mă înviorezi când vorbesc cu tine! Când aflu că indiferent de cadrul îngust din jurul tău, tu te echilibrezi țesând pânze din raze de soare! – În fond tu ai putea să creezi, prietenă de-o viață, tocmai fiindcă ai un suflet generos și nu ai angoase existențiale. – Parol, Maestre, ce să creez eu, dacă nu mă animă temele esențial-existențiale? Nu-mi dau seama de unde mă scoți tu generoasă. Nicicum talentată! Și oricum ostenită de familie. De unde să mai am impuls sau elan creator? Tu ești fenomenal, mereu inspirat și ferice, în ciuda fenomenelor dezlănțuite.
– Am văzut Romeo și Julieta îmbrăcați în blugi, haine de piele și tatuați, transmis de la Opera Bastilia din Paris. – Maestre, francezii sunt maeștri când e vorba să adapteze valorile la prezent! [pauză] – Mama nu înțelegea adaptările moderne. În capul ei trebuia ca personajele să fie ca în vremea când au fost ele create. Degeaba îi explicam că povestea dragostei este aceeași indiferent de epocă… – Maestre, tu vorbești din experiența ta bogată cu iubirile! – Îți aduci aminte de dragostea mea furtunoasă, Isabela, prima balerină de la operă? Care nu-ți plăcea ție fiindcă făcea pe balerina și la plajă? Ei, eu eram în transă când o vedeam pe scenă! După ce mi-a făcut niște scene la domiciliu, am înțeles că nu ea era transa mea, ci Lacul lebedelor. Putea să fie orice altă balerină de talia ei. Spectacolul mă țintuia în scaun, ca și acum când ascult și văd Prokofiev. Doamne, tu m-ai făcut să simt până la durere tot ce este artă! Dă-mi muzică și pe lumea cealaltă și mă duc învârtindu-mă!
– I-am cunoscut la Bordeaux, erau suspuși la UNESCO. Șapte ani ne-am invitat unul pe altul, șapte ani de prietenie. S-au repatriat și ei cam în același timp cu mine. Niciun semn de viață de la ei. – De ce nu-i cauți tu, Maestre, dacă le duci dorul? – Am sunat de trei-patru ori. „Vai, prietene, ce mă bucur să te aud etc.” Am mai insistat, la care ei: „Prietene, știi, noi suntem ocupați cu renovări și readaptare.” Oamenii ăștia mă adoră și mă ignoră în același timp. Mă colecționează și când mă văd, sunt fericiți, dar nu m-ar căuta nici să-i pici cu plumb. Eu cred că sunt important pentru ei cât timp se poate profita de mine. – Hai că-mi place chestia cu cine te adoră și te ignoră. Mais c’est la vie, Maître, c’est comme ça les gens. E un fenomen actual: oamenii sunt interconectați continuu pe rețele și într-adevăr nu mai au timp de întâlniri, telefoane, preocupări artistice. [pauză] De ce te plângi? Tu ai noroc că pictezi și nimic nu te clintește din convingerea de mare artist. Ai marea în față și motanul care îți toarce în poală. Ești în cea mai bună lume posibilă! Ce va urma nu arătă așa bine.
– Floare fină și frumoasă, nu am crezut că ești o femeie angajată. Problema cu zgomotul avioanelor mă depășește din partea ta. Tu, familia ta, cu ce vă deplasați? Cu mătura sau cu covorul fermecat? Îți place să bați continentele într-un A380? Ai avut vreodată plăcerea să conduci un astfel de aparat genial? Nu! Tu conduci o mașină care face zgomot și poluare, însă e ta și-ți este necesară. Ce s-a întâmplat cu tine? Cine ți-a băgat în cap că trebuie să fii ecologistă? În ce porcărie de sectă ai căzut? Lasă avioanele să zboare deasupra locuinței tale și înțelege că zgomotul lor este plăcut ca valurile mării și-ți evocă depărtările. Stai acasă și privește cerul, în loc să te duci cu imbecilii la revoluții! Ai reușit să mă scoți din sărite.
– Dragă Maestre, tu ești cu artele! De ce intri în afect fără să cunoști faptele? Mai nou avioanele survolează o salbă de localitați vechi, pitorești, unele de lux, cât și zonele aferente de natură ocrotită. În natură locuim și noi, plătind sume piperate ca să stăm aici. Ca noi și alte două-trei milioane de germani din clasa de mijloc. Nu mai pot ține ferestrele deschise, căci trec avioanele la 800 m deasupra noastră, din minut în minut și mă bruiază de nu pot vorbi la telefon. Nu mai spun de kerosenul pe care îl respirăm. Scuze, Maestre, eu nu-mi permit să te admonestez pentru cât timp îți pierzi cu joburi de trei parale, cu băute, cu iubite etc., în loc să faci ce știi tu mai bine, să pictezi! Oare nu ai învățat de atâta timp în Vest regula că sfera personală e sacrosanctă și nu te atingi de ea? În plus, noi, ca vechi amici, ne cunoaștem că avem păreri divergente despre calitatea vieții, așadar să nu intervenim asupra alegerilor de viață și de gust ale celuilalt. Din bun-simț.
– Știai că s-au despărțit sculptorul și soția lui, designerița? – Nu. Plasti! Cum se poate? Plasticieni amândoi, tovarăși de creație? – Poate tocmai de-asta: când sunt din aceeași branșă întră în concurență, în loc să se împărtășească unul altuia și să se susțină. [pauză] Eu de exemplu mi-am deprins meșteșugul prin multe încercări ratate, deși actualment cota artistului nu depinde de măiestrie. Atunci de ce să-i pun pe tavă altuia cu stil neînchegat rețetele și conceptele mele, iar el să se propulseze mai rapid prin relații mai abile? Și apoi să mă concureze? Clar că suntem individualiști și ne preocupăm de promovarea personală. Și a copiilor noștri cel mult, dacă ei se aventurează pe calea noastră. [pauză] – Credeam că ei fiind soți cu ștate… Când l-am cunoscut pe el acum zece ani la expoziția lui din atelierul de lângă parc, cel mai spectaculos exponat, de care era tare mândru, era nevastă-sa. De o frumusețe răpitoare, brunetă ochioasă, înveșmântată în alb dantelat, baroc și folcloric. Creația ei! Mă uitatam mai mult la ea decât la lucrările lui. Ce trebuie că se uită bărbații la ea, iar el se umfla în pene… Iar acum îmi spui că s-au despărțit! Viață de artiști! [pauză] – Nu ți se pare că el are o alură de Brâncuși? – Ba da! Bănuiesc că deliberat și-o cultivă, îl prinde chiar foarte bine, alături de instalațiile lui, când masive, când delicate. [pauză] Am dat o groază de bani pe tabloul pe care l-am cumpărat atunci, aproape o mie. – Crezi tu că face? Este doar guașă și grafică, pe hârtie! – El are un nume. Lucrarea are un nume, Oază. Se potrivește cu sufletul meu, care se luptă din răsputeri să țină strânse împreună baierele trăirilor mele și dorințele divergente ale celor dragi. E ca oaza lui văzută schematic din avion, asediată de nisip, încercuită de curmali, peste care șuieră rachetele războiului din Golf. – Ei, dacă ai găsit o rezonanță atât de personală în tablou, te înțeleg că vrei să-ți expui în living sufletul radiografiat. – Când i-am spus lui ce semnificație are pentru mine, m-a lăsat să-mi aleg încă o lucrare, mai mică, aceasta pe gratis.
– Artiștii mei sunt relativ bine, creează, mersi de întrebare. Nu inspirație le trebuie lor, că debordează de idei și viziuni: umplu pânze peste pânze, în toate dimensiunile și culorile curcubeului, sau grafice monocrome, colaje, fac și bijuterii extravagante și tot felul de instalații sculpturale. Sunt în efervescență! Păcatul e că nu pot expune la vreme de pandemie. Răbdare le trebuie lor până ies din izolare. – Dar și acum, Mela, cu puțin spirit lucrativ ar putea să se afirme online, susținuți de tine, cu autoritatea ta estetică și critică. – Degeaba îi împing. Prea puțin sunt dispuși să o facă, iar din ăștia prea puțini știu cum s-o facă. Sigur, să vândă online! Să lase și din preț! Să-și scoată măcar banii de materiale și să se întrețină cât ține lockdownul. – Bine, Mela, dar nu sunt toți liber profesioniști. Nu sunt și ei angajați pe undeva, de formă, în instituții, în profesorate? Sau promovați de vreun galerist? – Prea puțini ajung să se bucure de mecenat statal, care să le asigure existența. De regulă nu sunt promovați cei valoroși, ci aceia care și-au făcut cele mai valoroase relații în cercurile publice. – Bine, dar aici au și criticii, cunoscătorii adică, ceva de spus! – Rostul meu este, încerc și eu cât pot, să îi descopăr pe cei valoroși și să îi ajut să se profileze din masa nonvalorii, să iasă pe rampa celebrității. – De parcă nu se rătăcesc și aici o mulțime de nonvalori, împinși de relații din presă etc.? – Poate. Dar nu rezistă peste ani. Apar în galerii, dar nu sunt achizionați de muzeele mari. Deși mai nou Banksy, cu picturile lui murale din zone urbane defavorizate sau distruse în război (ca acrobata de pe zidul bombardat din Borodyanca), Banksy se poziționează vădit contra galeriilor și muzeelor ca promotori de artă. – Of, Mela, nici eu nu reușesc să înțeleg valoarea lui Jeff Koons, cu Mikey-Maușii și baloanele lui uriașe de bronz, pictate în culori neon, achiziționate de marile muzee. [pauză] – E semnanul lui de alarmă că „ăștia suntem”. Că suntem ce consumăm, nu numai fiziologic, ci și artistic, cum zice neamțul: „man ist was man isst”. Or artiștii rămân ceea ce au produs, ceea ce ne-au dat nouă să consumăm, ceea ce o epocă viitoare va revizui poate. [pauză] – Au și o sarcină ingrată artiștii de azi, Mela, săracii: să ne spună nu ce nu s-a spus încă, de vreme ce s-a spus cam tot, ci să ne spună altfel. Să ne captiveze și să ne emoționeze cu mijloace inedite pe noi, muritorii unei epoci tehnice, care avem trăiri distorsionate. – Absolut, așteptăm de la ei emoții insolite. Ce înțelegem fiecare din ce ne spun ei se adaugă la ilimitatul simbolic al operei lor. [pauză] – Cum mi-ai arătat tu astă-toamnă, Mela, monumentele „megalitice” moderne plasate pe dealul din Bad Münster. Mult mi-a plăcut stiva de cărți de piatră cu diverse texturi, care se înalță cât mestecenii din jur. Cărțile, incomensurabila înțelepciune împietrită a lumii, căzută ca un meteorit în mijlocul acelor arbori fragili, fremătători, vii… mi-au transmis o neliniște. M-au făcut să regândesc „ecologic” raportul dintre peren și vremelnic, dintre natură și cultură. – Artiștii mei, săracii, cum le spui tu, ei trăiesc acut crizele actuale ca drame personale. Tematizează traumatic pe tema că economia proliferează ca un cancer și ucide ecologia, cu atât mai abitir în dezastrul războiului. Că bunăstarea și profitul imediat cu care suntem obișnuiți ne-au adus în pragul catastrofei globale iminente. De aici filme, tablouri, partituri cu mesaje apocaliptice. Sensibili ca seismografele, ei ne transmit avertismente despre cataclismele pământului și ale lumii. Sigur, ne șochează, ne zgâlțâie din comoditățile cotidiene. Deoarece nu ne putem legăna grațios în estetica armoniei pe drumul ce ne conduce laArmagedon. – Nu ne deschid artiștii, vizionarii, nicio speranță, Mela? – Oh, desigur, ei canalizează speranțele noastre. Contemplându-le opera, ne fortificăm să nu ne pierdem speranța în agerimea minții umane, inovatoare, creatoare de soluții salvatoare. – Of, Mela, ne ajung oare doar artiștii ca să ne mobilizăm?
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
