Gian Carlo Menotti, „The Medium” – cronică muzicală de Gheorghe Miletineanu

66
Sursa foto: Opera din Tel Aviv
Sursa foto: Opera din Tel Aviv

cronica muzicala leviathan.ro logoGian Carlo Menotti s-a născut în 1911 în Italia, dar se socotea compozitor american. Partea cea mai importantă, și cea mai cunoscută, a creației sale o reprezintă cele 25 de opere ale sale; pentru toate, Menotti și-a scris el însuși libretele, cele mai multe în engleză. Menționez dintre cele 25: Amelia merge la bal (1937),  Telefonul (sau Dragoste în trei, al treilea fiind telefonul!, 1947), Maria Golovin (1958), Ajutor, ajutor, vin Globolincii! (1968), Eroul (1976), Goya (1986, compusă pentru Placido Domingo), Copilul care cântă (1993). Trebuie adăugat aci libretul operei Vanessa, operă importantă și faimoasă; Menotti a scris acest libret pentru partenerul său de viață, compozitorul Samuel Barber (1910–1981), căruia i-a supraviețuit până în 2007.

În 1951 el a compus, inițial pentru televiziune, opera Amahl și vizitatorii nocturni, în care vizitatorii nocturni sunt cei trei magi; opera avea să devină un spectacol tradițional, inconturnabil, în perioada Crăciunului. Două dintre compozițiile lui Menotti pentru scenă au fost încununate cu premiul Pulitzer, Consulul (1950) și Sfântul din Bleeker Street (1955). În 1958 Menotti a întemeiat Festivalul din Spoleto, iar în 1977 o pereche a acestui festival în Statele Unite.

Menotti n-a dorit să scrie muzică atonală sau dodecafonică. Creația lui, situată mărturisit în tradiția verismului lui Puccini, are un puternic caracter tradițional, e plină de lirism, se înalță toată pe melodie și e gândită să pună în valoare textele. Nici excepțional de profundă, nici străbătută de o intensitate emoțională copleșitoare, muzica lui Menotti „gâdilă plăcut urechile”, e accesibilă și comunicativă, e cu adevărat dramatică și de aceea se bucură de mare popularitate, în pofida rezervelor pe care le formulează muzicologii profesioniști. Rezerve despre care un critic scria, la moartea compozitorului, că „reacția față de popularitatea lui Menotti a fost o vreme disproporționat de puternică”. Rezervele se mențin însă până în ziua de azi.

Opera din Tel Aviv a înscris în repertoriu The Medium (1946) care, la timpul său, a fost jucată pe Broadway, de 400 de ori! Mi-am făcut „temele acasă” și m-am informat cât am putut despre Menotti și despre creația acestuia – pe câte îmi aduc aminte, în România, Menotti nu se cântă deloc, sau foarte puțin, numai pentru specialiști. M-am dus la spectacol plin de emoție. Am găsit și un program de sală! Dar n-am fost capabil să citesc în el rezumatul subiectului operei, fiindcă, începând lectura, m-am trezit în fața unui text… suprarealist. Mi-am zis că, văzând montarea și ascultând muzica, o să pricep despre ce e vorba, ca unul care, în decenii, a acumulat oarecare experiență în văzut și judecat spectacole. Câtă candoare!

La intrarea în sală am văzut cu ochii mei ceea ce citisem în ziare mai înainte, fiindcă teatrul a avut grijă să-și facă reclamă și să anunțe din timp cât e el de inovativ: pentru spectacolul ăsta tot publicul a fost instalat pe scenă, pe niște gradene așezate în forma unui U cu baza foarte lungă, față în față cu sala goală; priveliștea rândurilor de fotolii goale văzute de pe scenă admit că este de mare efect. Între scenă și sală aveau pe urmă să coboare (și să urce) niște tuluri întinse fest pe rame – ceea ce schimba din timp în timp atmosfera decorului, montat și el pe scenă. Un pian cu coadă, deschis, la stânga și alt pian cu coadă, deschis, la dreapta (cele două piane înlocuiesc, de la Menotti citire, orchestra tradițională; la Tel Aviv Yael Keret acompaniază spectacolul la unul dintre ele, dirijând în același timp întregul ansamblu – și executând cu mâna stângă o întreagă coregrafie, cea care caracterizează pianiștii mediocri, „baletul” de care profesorii de pian nu mai știu cum să-și dezvețe elevii; celălalt pianist, Alexander Ivanov, nu e mai puțin bun, dar e incomparabil mai discret; o tamburină (toc-toc!) întregește deopotrivă muzica spectacolului și jocul interpreților); trei bucăți de cilindru retezat, îmbrăcate într-un material cu luciu metalic, trunchiuri de cilindru servind drept mese, fântână, locuri de șezut, de dormit etc.; un imens fotoliu club, de piele; în vreo trei puncte ale spațiului de joc niște trepte venind de nicăieri și coborând înspre podeaua scenei (scenografia, decor și costume – Maia Midar Moran). În acest spațiu se desfășoară timp de o oră acțiunea operei.

Doamna Flora organizează la ea acasă niște ședințe, să le numim, de spiritism, invitând părinți care și-au pierdut copiii să-i revadă pe iubiții răposați și să stea de vorbă cu aceia dintre ei care au apucat, pe când erau în viață, să învețe să vorbească. Toți părinții aflați în această tragică situație sunt dornici să-și reîntâlnească progenitura, dar nu toți sunt la fel de îndrăzneți – unora procedeele doamnei Flora li se par suspecte. Doamna Flora însăși e cuprinsă de remușcări chinuitoare, pentru că profitabila ei îndeletnicire se întemeiază pe înșelătorie. Fiica ei Monica este martora acestor mustrări de conștiință, ca și un tânăr cu numele de Toby, care e mut, ceea ce nu-l împiedică să flirteze intens cu Monica.

Către finalul istoriei este tras un foc de revolver și Toby cade mort…

Față de această abracadabrantă poveste, textele suprarealiste ale lui Nissim Aloni, despre care am dat seamă nu de mult, mi s-au părut deodată de o limpezime carteziană, recomandabile chiar și ca lectură pentru preșcolari.

Regizoarea spectacolului, Shirit Lee Weiss, a găsit cu cale să pună în scenă aiuritoarea istorie, încărcând-o cu diverse mărunte simboluri regizorale (niște oglinzi – adevărate – în rame fanteziste; oglinzile descind, periodic, de la pod și urcă înapoi la pod); aceste mici „găselnițe” au ca urmare faptul că subiectul operei devine încă mai greu de descifrat și de înțeles.

Ce rămâne până la urmă din acest sofisticat și pretențios talmeș-balmeș? Numai vocile interpreților, care mi s-au părut, toate, foarte bune (Shay Bloch, Tal Ganor, Shaked Strul, Tal Bergman, Oded Reich).

Publicul a aplaudat priveliștea contemplată, cu un entuziasm bine cumpănit.

Opera israeliană a reușit, cu înscrierea lui Menotti în repertoriu și această montare a Medium-ului, o acțiune diplomatică strălucită: teatrului va trebui să i se recunoască adoptarea pe afișul lui a unei lucrări moderne, chiar dacă modernitatea lui Menotti este, după cum am încercat să sugerez mai înainte, relativă; publicul iubitor de operă se va putea și el făli că s-a familiarizat cu muzica modernă, ceea ce satisface cu vârf și îndesat tot snobismul melomanilor locali. Bineînțeles, nu ne-am încumetat să ne confruntăm nici cu Alban Berg, și cu genialul său Wozzeck, nici cu vreuna din operele lui Dmitri Șostakovici; una peste alta, mă bate gândul că bine am făcut… Mai mult – îmi asum riscul de a fi considerat frivol: în Țara surâsului (1923 – Viena, 1929 – Berlin) sunt muzică mai bună și un gând mai adânc mișcător decât sunt de găsit în The Medium.

Ce spune azi publicului celebra lucrare a lui Menotti? Pentru ce a fost nevoie de montarea asta? Ce prețioase idei comunică ea? Ce tulburătoare sentimente trezește? Cu ce importante valori culturale își îmbogățește spectatorii?

În ce mă privește, suferința mea a fost moderată: bogata mea experiență ca spectator de teatru mi-a fost foarte utilă – ea m-a învățat, de-a lungul deceniilor, că nu există spectacol care să nu ia, la un moment dat, sfârșit.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica muzicală 

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.