”Hanoch Levin la Teatrul Ghesher și la Tzavta” – cronică de Gheorghe Miletineanu

40
cronica piese de hanoch levin gheorghe miletineanu

cronica de teatru logo leviathanÎn august 2019 s-au împlinit 20 de ani de la sfârșitul prematur al lui Hanoch Levin și înțeleg că, în lumina acestei date, stagiunea actuală va cunoaște o serie lungă de noi montări cu piese ale dramaturgului, considerat, precum am mai scris, un clasic al dramaturgiei israeliene. Am mai scris și că statutul acesta de clasic al dramaturgului nu mă face să mă dau în vânt după piesele lui, în care obsesia autorului, cea legată de activitățile dintre cearșeafuri ale personajelor lui, mi se pare foarte obositoare pentru spectatori.

Teatrul Ghesher a ținut să deschidă seria de premiere Hanoch Levin, și eu m-am nimerit, fără să fi intenționat lucrul ăsta, chiar la premiera spectacolului Celibatari și celibatare. Piesa a fost scrisă în 1985, iar premiera ei absolută a avut loc la Teatrul Cameri în 2002. Între timp, a mai fost jucată, pe câte înțeleg, și pe alte scene, printre care cea a Școlii de teatru Beit-Zvi.

Ce se întâmplă în această comedie, ale cărei cinci personaje, două dame și trei domni, sunt toți oameni tineri pe la 30 de ani, și toți celibatari, după cum suntem înștiințați încă din titlu?

Eroul central este un anume Znaiduch; în numele acestuia se recunoaște lesne rădăcina cuvântului ebraic care se traduce în românește prin Futălău. Motorul piesei sunt ezitările fără sfârșit ale personajului, care i-a promis domnișoarei Flotzika – numele ei se traduce în românește prin Bășinuța – că se va căsători cu ea, dar în ultima clipă își mută gândul de la însurătoare. Znaiduch e dornic de stabilitate și de avantajele unei căsnicii onorabile, dar el n-o iubește pe Flotzika, și ar prefera să doarmă alături de ea fără să-și îndeplinească obligațiile conjugale. El îi comunică Flotzikăi că s-a răzgândit, și nu mai vrea s-o ia de nevastă.

Flotzika își caută mîngîiere în Chrabino, al cărui nume conține rădăcina vocabulei ebraice pentru căcat. Chrabino e un tip de Gică virilu’, dar curând iese la iveală că, în pofida reputației sale, e și el foarte dornic să se odihnească, dormind alături de nevastă fără a-și confirma în permanență reputația.

Znaiduch își caută și el consolare alături de vecina de palier a Flotzikăi, celibatara Bulba, în numele căreia regăsim cuvântul prin care se diagnostichează în ebraică o stare de maximă zăpăceală și confuzie, fiind, totodată, și numele unei păsărele care servește și ca metaforă a organului sexual bărbătesc – numele eroinei eu l-aș traduce prin Puțulica.

Singur partenerul Puțulicii Oestwind – Vântul de la răsărit – poartă un nume care nu provoacă asociații erotice imediate. Dar în rest – o, câtă fantezie lexicală! Și cât rafinament!

Ceea ce urmează, pentru că damele vor neapărat să se vadă măritate, în timp ce domnii nu sunt deciși să renunțe la burlăcie, este un complicat changez les dames, ca la cadril. Acțiunea, sâcâitor repetitivă, se mută din apartamentul Flotzikăi în cel al Bulbei și din nou în apartamentul dinainte, iar la un moment dat patru dintre cele cinci personaje se regăsesc într-un același pat dublu… Singur Znaiduch rămâne în cele din urmă necuplat, în aceași dilemă în care se găsea la începutul piesei, ceea ce oferă teatrologilor posibilitatea de a divaga despre inovativele finaluri sumbre ale comediilor lui Hanoch Levin. Nici la Shakespeare, nici la Molière nu se găsesc finaluri sumbre, cine nu știe asta?…

Între timp am avut parte de o scenă în care Znaiduch și Chrabino conversează îndelung despre castraveții de care dispun, care dintre acești castraveți e mai lung și mai cu ștaif. În altă scenă este dezbătută eventualitatea de a face antrenamente de introducere a degetului în rectum, la fiecare antrenament ceva mai adânc decât la antrenamentul anterior, până la obținerea maximei desfătări de pe urma respectivei proceduri. Între timp, domnul Oestwind este trimis la un moment dat la closet, unde îl vedem șezând pe tron într-o ținută corespunzătoare și conversând de acolo cu nu mai știu cine dintre celelalte personaje.

După ce v-am exemplificat pe cât am putut eu mai sobru umorul de cazarmă pe care se bazează comedia lui Hanoch Levin, e momentul să atac și chestiuni grave – care e profunda filozofie de viață pe care o comunică piesa despre celibatarii de ambele sexe? Damele sunt toate dornice să se vadă măritate cu acte în regulă, atât de dornice, încât nu-și fac nici un scrupul din a se oferi admiratorilor lor și înainte de a-i constrânge să le însoțească la rabinat. Aceste aperitive de căsnicie sunt oferite într-o combinație – aceeași și în cazul blondei Flotzika, și în cazul brunetei Bulba – de propensiune către nimfomanie cu propensiune către curvăsărie pur și simplu. Cos ì fan tutte, dar fără geniul autorilor operei.

Bărbații – am atins chestiunea din capul locului – ar dori parcă să dobândească statut respectabil de domni însurați la casele lor și răsfățați de neveste, dar nu par deloc dornici de raporturi sexuale, nici măcar cei aparent bine dotați pentru asemenea raporturi. Universul lui Hanoch Levin e iremediabil foarte trist, fiindcă ideea că viața în cuplu poate să constituie o sursă de infinită plăcere pentru ambii parteneri nu se regăsește în acest univers. Căsnicia înseamnă pentru dramaturg în chip inevitabil constrângere.

Cei cinci purtători de neck-uri din spectacolul de la Teatrul Ghesher, pus în scenă de încă tânărul Amit Epstein, în roluri mai întinse sau mai concentrate, s-au străduit foarte tare să înveselească publicul premierei. Netta Spiegelman a conturat personajul Flotzikăi limpede și coerent, ceea ce nu e puțin lucru. Ruth Rasiuk, în rolul Bulbei, a desenat o damă cu mult temperament, dar posedând o dicție mizerabilă, care a făcut aproape tot textul ininteligibil, în pofida hidosului neck.

Yariv Daan, în rolul Vântului de la răsărit, rotofei și mai degrabă placid, a înfățișat convingător un caracter culant, împăciuitor, dispus să suporte brav toate capriciile focoasei Bulba.

Pentru Chrabino creatoarea costumelor (Ulia Shevtsova) a imaginat o ținută în care elementul-cheie sunt pantalonii scurți, atât în interior cât și în exterior. Purtând eroic le physique de lemploi, Miki Leon a știut să echilibreze aspectele contradictorii ale acestui fante, care e în fond la fel de mic burghez și de lipsit de apetit sexual autentic ca și ceilalți masculi din piesă.

Aș fi dorit să pot scrie lucruri bune despre Ido Moseri, care se luptă în spectacol cu istovitorul rol central al lui Znaiduch. E foarte adevărat că actorul se străduiește foarte tare să fie convingător, strădaniile nu compensează însă absența unei vocații comice autentice și nici absența unui farmec comic autentic.

Ilustrația muzicală originală a spectacolului (Aviv Koren) – de altminteri foarte simpatică – interpretată de un cvartet de muzicanți și de actorii din distribuție în coruri bine strunite, a beneficiat de un amplasament special în decor – în adâncimea scenei un fundal în care se află – la etaj – mai multe uși; acestea se deschid și se închid permițând de fiecare dată alt aranjament în spațiu al instrumentiștilor aflați în spatele ușilor, de fiecare dată în spatele altei uși.

Firește, nu lipsesc din spectacol pernele care sunt demolate pentru a face puful dinăuntru să zboare pitoresc prin toată scena – un clișeu teatral foarte la modă în zilele noastre.

Spectacolul Teatrului Ghesher e stupid și vulgar, dar el va deveni negreșit un răsunător succes de public. Fără să fiu sociolog de meserie, am o idee destul de exactă despre publicul care se omoară după asemenea spectacole. O parte din acest public e amator și de filme porno – vizionarea cărora nu mi se pare a fi un viciu, dar nu e nici indiciul unei superioare ținute intelectuale…

În ce mă privește, cu ce m-am ales de pe urma prezenței mele, cu exigențele mele artistice demodate, la glorioasa premieră? Doar cu decorul montării (Eran Atzmon), care e ingenios, funcțional și expresiv, elaborat cu un remarcabil simț estetic. Autorul acestui decor a rezolvat problema celor două interioare (aflate pe același palier, ați reținut, sper) în care se petrece acțiunea comediei, plasându-le în același spațiu, cu un pat dublu în centru, două noptiere și o lampă cu abajur-clopot ca pe vremuri, deasupra; atâta doar că interiorul Flotzikăi e gândit în alb, pe când interiorul Bulbei e gândit în negru; o mașinărie ingenioasă – un ax care traversează invizibil salteaua dintr-o parte în alta, perpendicular pe rampă – permite răsturnarea saltelei și a așternutului de pe patul dublu de fiecare dată cu altă față în sus, la vedere; trucul e și foarte spectaculos. De jur împrejurul camerei se află un podeț de formă pătrată, ușor înclinat, plasat cu un colț către public și cu colțul opus către fundal; pe acest podeț îmbrăcat într-un alb lucios, figurând palierul, se circulă și se aleargă în voie; două uși se desfac de-a dreapta și de-a stânga podețului într-un panou care poate să urce și să coboare în cursul acțiunii și care reprezintă intrările în cele două apartamente de pe palier. Colțurile laterale ale podețului sunt prevăzute, nostim, cu fragmente de balustradă.

Avi-Ionah Bueno (Bambi) a compus luminile spectacolului, după mine cu un oarecare exces de manevre și cu o dungă luminoasă pe cantul interior al podețului, un ornament absolut superfluu.

Admirația mea pentru costumele spectacolului e considerabil mai moderată – câteva clișee scenografice enervante mi s-au părut foarte stridente – rochia foarte scurtă și foarte evazată a uneia dintre cucoane, papucii de casă enormi, în formă de cățel, ai celeilalte cucoane, dessous-urile negre, profesioniste, ale înfocatei Bulba după ce se dezbracă de veșmântul candid în care a apărut pentru prima oară, inimioarele imprimate pe pijamaua lui Chrabino…

Precum spuneam, montarea asta dezolantă, care deșteaptă în mine o profundă nostalgie după proza monastică a divinului marchiz, va umple de bani casa teatrului și va delecta mii și mii de spectatori, care se vor declara satisfăcuți că se împărtășesc din arta Thaliei fără să trebuiască să consume materie cenușie. Iar pe unul ca mine îl vor taxa de snob. Cum zice Büchner? ”E o jale.”

Am continuat, totuși, să urmăresc evenimentele acestui an Hanoch Levin, cu o montare care mi s-a părut vrednică de atenție, prezentată la Tzavta, o sală despre care am mai scris ca fiind un important centru de fringe la Tel Aviv. Nu promit însă că voi urmări toate evenimentele prilejuite de anul Hanoch Levin.

Pentru spectacolul de la Tzavta, am început prin a-mi face ”temele pentru acasă” – am citit povestirea Ishl și Romantzka, pe care e clădit acest spectacol. Nu mi s-a dezvăluit,
citind-o, un Hanoch Levin neașteptat – i-am regăsit în povestirea aceasta pe aceiași el și ea care populează mai toată creația scriitorului, un el care nu mai e demult adolescent, dornic de o aventură plăcută, fără investiții sentimentale, la sfârșit de săptămână, o ea la fel de puțin adolescentă, dornică de puțin răsfăț, în speranța unui măritiș convenabil, aceeași antipatie reciprocă de neînvins, inițial neprevăzută, aceleași eforturi chinuitoare de a juca, în ciuda acestei antipatii, comedia unui flirt civilizat, aceeași meschinărie, același egoism, aceeași ipocrizie, aceeași iremediabilă mentalitate mic-burgheză, însetată de ”forme fără fond”. Nu, astea nu sunt clișee gazetărești – mentalitatea mic-burgheză e un fenomen real, nu e o invenție a severei ”morale proletare”, iar formele fără fond sunt un fenomen care și el există, întristător, dincolo de sensul pe care i l-a dat sintagmei străbunul criticii literare românești.

Decepționat de înfățișarea Romantzkăi, despre care a crezut, conversând cu ea la telefon, că este o jună foarte sexy, ceea ce ea nu e, Ishl refuză s-o plimbe cu un taxi și s-o ducă la un restaurant elegant, așa că o invită la o porție dublă de falafel în piață. Bilele de falafel, al căror principal ingredient este năutul, puse în pită, pâine nedospită, și asezonate cu felurite garnituri și sosuri sunt o gustare foarte populară, devenită un fel de mâncare națională, deși originea lui e, pare-se, egipteană; trebuie totuși precizat că nu toate stomacurile îl suportă bine… Celor mai simțitoare dintre ele, falafelul le poate produce flatulență, o împrejurare de care Hanoch Levin nu numai că nu face abstracție, dar o și exploatează în fel și chip, cu binecunoscutul lui umor subțire.

În finalul povestirii Ishl și Romantzka, dramaturgul a încercat să sugereze un sens filozofic al istoriei rendez-vous-ului ratat al celor doi eroi – ei și-au pierdut nevinovăția fermecătoare pe care o aveau la vârsta de un an… Vasăzică, atrăgători nu putem fi decât în pruncie – înaintarea în vârstă ne transformă inevitabil în niște creaturi libidinoase, chircite sufletește, obsedate de confort și fățarnice. Nu cred că e necesar să precizez că, eu unul, nu pot împărtăși această filozofie, potrivit căreia nu putem să ne păstrăm inocența decât dacă refuzăm să ne maturizăm și să devenim adulți și preferăm să rămânem infantili până la adânci bătrâneți.

Nu știu de la cine a pornit ideea transformării povestirii lui Hanoch Levin într-un spectacol ”pentru un actor, orchestră și o soprană”. Am fost martor la premiera mondială a acestui spectacol – așa scrie în programul de sală.

Actorul este Dror Keren, remarcabil în spectacolul Teatrului Cameri cu dramatizarea romanului lui David Grossman Un cal intră într-un bar, precum am semnalat, cu încântare, la timpul respectiv. Cu multă simplitate, foarte comunicativ și, aparent, fără nici un efort, intervenind, foarte muzical, și în pasajele concepute pentru soprană, Dror Keren transmite umorul – adesea de un gust discutabil – al dramaturgului într-un mod care-i atenuează considerabil trivialitatea. Actorul ține în față, pe un pupitru, textul pe care-l are de spus, dar e evident că face acest lucru ”pentru mai multă siguranță”, fiindcă nu se uită decât arareori în foile dactilografiate dinaintea lui.

Orchestra e un organism recent creat, dacă am înțeles eu bine, ca un ansamblu menit să însoțească muzical spectacole de teatru; ansamblul a fost creat de Yossi Ben Nun, care e dirijorul formației, fiind, în cazul spectacolului Ishl și Romantzka, și autorul muzicii acestui spectacol – un spectacol muzical, în fond. Melodiile pe care le-a compus, foarte simple, aproape elementare, jucându-se voios cu clișee ale muzicii ușoare, sunt, în voita lor banalitate, perfect adecvate textului lui Hanoch Levin. Nu afirm – ar fi cu totul exagerat – că aceste melodii exprimă ironie față de ceea ce spune proza dramaturgului, dar e sigur că aceste motive muzicale subliniază inventiv bășcălia din textul lui Hanoch Levin. Soprana, Goni Knaani, intervine de câteva ori în cursul acțiunii, figurând personajul eminamente primitiv al Romantzkăi, prin cântări care iau fin în derâdere orizontul extrem de limitat al eroinei și patosul la care ea aspiră, fără să-l simtă cu adevărat.

Știu că voi fi bănuit de inconsecvență critică. N-aș fi crezut, dar spectacolul muzical convinge. Îi convinge și pe cei care sunt, ca mine, alergici la timbrul personal al operei lui Hanoch Levin. Muzica, interpretarea actoricească, prezența agreabilă a sopranei etc., etc., îndulcesc simțitor ordinăriile din text și conferă un anumit coeficient de plauzibil ”filozofiei” autorului, care astfel dobândește în spectacol un fior de poezie, deși această poezie e, de fapt, cu totul absentă în textul original. Interpretarea lui Dror Keren, inteligentă și echilibrată, contribuie enorm la faptul că spectacolul amuză, emoționează și convinge, îi convinge chiar și pe cei care refuză să-și însușească ”filozofia” lui Hanoch Levin.

Echipa care a susținut spectacolul a pregătit și un scurt număr de interpretat ca un ”bis” în replică la aplauzele energice ale publicului, iar apoi și o urare de bine, inspirată de Hanoch Levin, pentru acest public.

Următorul spectacol cu acest original musical este programat, pe câte am putut vedea, pentru peste o lună… Am temeiuri serioase să cred că datele reprezentării acestei montări se vor îndesi mult, fiindcă e absolut sigur că ea s-a bucurat și se va bucura garantat și în continuare, de o primire deosebit de caldă, perfect justificată, din partea spectatorilor.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.