”Ya’akobi și Leidental” e o comedie timpurie a lui Hanoch Levin, printre primele pe care le-a scris; autorul a pus-o în scenă în 1972, într-o coproducție a Teatrului Cameri și a Clubului Tzavta. E o piesă în trei personaje, tragicomică și grotescă.
Itamar Jaacobi e un tip practic și realist de 40 de ani, care susține că e foarte ocupat și n-are timp pentru Leidental, prietenul lui, o prietenie pe care anunță publicul din capul locului că e hotărât s-o distrugă.
David Leidental, prietenul respins și batjocorit de către Ya’akobi, îi declară acestuia din capul locului că amândoi sunt ”înfundați adânc-adânc” în fericire.
Ruth Shahash e o femeie căreia îi face curte Ya’akobi și care întrupează în opinia lui o îmbinare armonioasă de materie și de spirit – un fund măreț și pasiune pentru muzică. Ea declară că prietenii o numesc Big Tuhes. Expresia e o sclipitoare invenție a dramaturgului, care a combinat binecunoscutul adjectiv englezesc cu substantivul care denumește în idiș ”fundul”, ”șezutul”, ”c…l”. Ruth afirmă că toți se minunează de fundul ei, pe când ea însăși e dispusă să-l ofere doritorilor, căci ce are ea cu el, ce nevoie are ea de el. ”Eu sunt, pentru cine încă nu știe asta, pianistă.” Ceea ce ea, desigur, nu e.
Cei doi prieteni se întîlnesc uneori pe balconul apartamentului lui Leidental să joace domino. Ya’akobi, care vrea să rupă prietenia cu Leidental, se întîlnește cu Ruth Shahash și e cucerit de fundul măreț al acesteia. Îi face curte și încearcă să-l evite pe Leidental, care încearcă să-i rămână apropiat. Leidental e umilit și începe să se urască pe sine însuși. Ya’akobi și Ruth se căsătoresc. Leidental, sensibil și el la farmecele lui Ruth, se oferă pe sine însuși ca dar de nuntă și slujitor al femeii proaspăt măritate, care acceptă bucuroasă, dar în curând se căiește: ”Mi se tot învîrte printre picioare și nimeni nu știe pentru cine și pentru ce”. Ya’akobi începe să se plictisească de Ruth și încearcă să regăsească prietenia lui Leidental. Finalul tragicomediei, în care tustrei eroii sunt profund nefericiți, lasă deschise întrebările privitoare la destinul viitor al triunghiului.
Dramaturgul însuși și-a definit scrierea ca fiind ”o piesă cu cânticele despre un triunghi nu tocmai romantic, doi bărbați acriți de viață și o femeie acrită își acresc și ratează viețile.” (Definiția lui Levin conține un joc de cuvinte încântător, dar intraductibil.). Într-un interviu, dramaturgul a mărturisit că piesa i se pare scrisă prea ”moale”, în modalitatea sentimentală a unei melodrame cinematografice.
Presupun că în mărturia asta e o doză de cochetărie: piesa este o caricatură mușcătoare a unui anumit spirit mic-burghez, în care nu autenticitatea sentimentelor este importantă, ci fandoselile pe care sentimentele contrafăcute le permit. Comedia condamnă (ca și Krum) relațiile care se nasc și se distrug din plictiseală, din ambiție, între jocul de domino și aprecierea unui posterior monumental. Dar e adevărat că în ”Ya’akobi și Leidental” causticitatea satirei e îndulcită de o oarecare amabilitate, de o oarecare înțelegere față de superficialitate și egoism, ceea ce permite spectatorilor să se identifice cumva cu mediocrii eroi ai comediei. Caragiale nu exclama undeva: ”Uite-i ce drăguți sunt!”, despre ticăloșii cărora le-a făcut portrete în apă tare?
La premiera absolută ”Ya’akobi și Leidental” a beneficiat de o distribuție extraordinară (imensa actriță care a fost Zaharira Harifai juca rolul lui Ruth, cu doi parteneri de înaltă clasă); Zaharirei Harifai i-a aparținut și ideea de a-l solicita pe dramaturg să-și pună singur piesa în scenă, fiind vorba de un text quasi-experimental și de trei actori cu experiență. Spectacolul s-a bucurat de un succes nemaipomenit, a fost jucat îndelung, apoi reluat în 1980, în aceeași regie și cu aceeași distribuție. El a fost prezentat, în ebraică și în engleză, la Londra pe scena Teatrului Young Vic, și în cadrul prestigiosului festival de la Edinburgh, unde a fost și distins cu un premiu. Unul dintre criticii scoțieni a scris despre piesă că ”până și pasajele enervante ale comediei sunt o caricatură exactă a multora dintre cei care se află în sală”. Un an mai târziu, spectacolul a fost jucat timp trei săptămîni la New York, la celebrul Teatru La Mamma, iar în 1982 timp de o săptămână la Teatrul Am Turm din Frankfurt. Succesul acelei faimoase montări a determinat în mare măsură cariera ulterioară a piesei. Ea a fost tradusă în nenumărate limbi și jucată cu succes mai pretutindeni. În 1995, Teatrul Cameri a pus-o din nou în scenă, cu Tiki Dayan în rolul feminin și doi parteneri pe măsură, iar anul trecut pentru a treia oară.
Noul spectacol este (hai să vedem dacă ghiciți!) ”o prelucrare nouă și adusă la zi” a piesei, o prelucrare care ”subliniază – așa o recomandă teatrul în caietul-program – ”atât temeiurile filosofice existențiale, cât și temeiurile teatrale” pe care le conține piesa.
Pe scena uneia dintre sălile mici ale Teatrului Cameri se înalță un panou de lemn furniruit, de o formă picant neregulată, cu două deschideri dreptunghiulare acoperite de perdele albe; la curte e pianina de la care Michael Kanner acompaniază cînticelele din spectacol, compuse în 1972 de Alex Cagan; la grădină e o coloană de susținere din construcția sălii; două bare mobile cu câte un suport îngust de lemn fixat deasupra lor vor fi aduse la nevoie în prim-plan și puse cap la cap, figurând balconul locuinței lui Leidental; două scaune pliante albe din lemn sunt cam toată mobila din spectacol; din centrul panoului se desface la un moment dat o scândură lungă, destul de lată ca să poată figura o masă de cafenea; din plafon coboară la nevoie frânghii – la începutul spectacolului se vede, de pildă, un ștreang în care e agățată o șosetă a lui Ya’akobi, dedesubt e un scăunel – Ya’akobi, plictisit de viață, se gândește să-și pună capăt zilelor; alte frânghii, prevăzute cu cârlige, permit transformarea perdelelor care acoperă ușile în baldachin de nuntă… De după perdele apare la nevoie câte-o mînă, ca să ofere actorilor elemente de recuzită necesare în scena respectivă. Scenografia, simplă, dar ingenioasă, a fost concepută de Aya Bach. Nu-mi pot reține, totuși, observația că scenografia asta, foarte teatrală, e perfect funcțională, dar nu comunică nimic specific piesei ”Ya’akobi și Leidental”. Costumele concepute de Dafna Peretz sunt nostime și caracterizează fericit personajele (rochia neagră cu imense buline albe a lui Ruth, rochia ei albă și capotul alb, puloverul tricotat, cu mâneci scurte și în culori stinse, al lui Leidental; am o mică rezervă față de sacoul cadrilat al lui Ya’akobi, pentru că îi dă personajului un aer de papițoi, ceea ce nu e, după mine, trăsătura fundamentală a personajului).
Spectacolul începe cu un scurt prolog în care actorii apar în scenă îmbrăcați pe jumătate și continuă îmbrăcatul la vedere, ajutîndu-se unul pe altul și făcând totodată încălzire vocală… Apelul înregistrat al teatrului către spectatori pentru ca aceștia să-și stingă telefoanele mobile intervine către sfîrșitul acestui prolog. Adaosul, ”teatral” și ”modern”, fără doar și poate, e de o gratuitate desăvârșită.
Ce aș avea de spus despre jocul actorilor? Toți trei au fost îndrumați către un joc declarat ”comic”, ornat cu ”găgulețe” nu întotdeauna de un gust ales, și adesea, vai!, vulgare. Nu le pot numi ”clovnerii”, fiindcă nutresc un profund respect pentru arta clovnilor veritabili. Kineret Limoni e plină de farmec și izbutește, în interiorul acestui joc apăsat, să păstreze cumva măsura și să dezvăluie coerent superficialitatea și meschinăria personajului, falsitatea lui, spoiala lui de eleganță, trivialitatea lui funciară, pretenția lui de luciditate autocritică, ba chiar și disperarea care îl cuprinde când realizează că toate manevrele lui au eșuat și că rămâne abandonat și însingurat. David Shaul își atacă rolul cu exagerări grosolane și foarte exterior, dar pe măsură ce înaintează acțiunea piesei, se apropie tot mai mult de miezul eroului său, care, în esența lui, e un tip mediocru, jalnic în încercările lui de a se salva de singurătate, de a atrage atenția asupra faptului că există și de a stârni simpatie; dintre cei trei, David Shaul mi s-a părut cel mai aproape de sunetul tragic al comediei lui Hanoch Levin. Cel mai departe de autor e, cred, Eran Mor în rolul lui Ya’akobi; efortul constant de a convinge publicul că Ya’akobi e un personaj de comedie văduvește interpretarea actorului de adevăr; singurele clipe de veridicitate deplină s-au produs cu puțin timp înainte de final: Ya’akobi a ieșit de-acum din poza lui neconvingător nonșalantă (personajul e, în fond, la fel de stăpânit de complexe de inferioritate ca și Leidental, amicul lui, la fel de nesigur de virilitatea lui), e lehămesit până peste cap de Ruth Shahash, și de tot și de toate, își urăște cu o violență abia reținută nevasta și, copleșit de regrete și de penibil, încearcă, plin de umilință, să-și recupereze prietenul; în aceste momente m-a cuprins un intens regret că un actor încă tânăr și, sunt sigur, foarte înzestrat până atunci, este mai mult alături de rol decât înlăuntrul acestui rol.
Deși abia a trecut jumătate de an de la premieră, spectacolul, în pofida strașnicei reclame care i se face, nu umpluse sala; spectatorii, câți erau, s-au delectat însă regește și, molipindu-se de la stilul de joc afișat de pe scenă, au ținut ca actorii să afle acest lucru – s-a râs foarte zgomotos, cu multă exagerare, pentru ca interpreții să știe că nu se ostenesc de pomană.
Încheindu-mi însemnările despre Krum scriam recent că îmi dau seama cât de greu de găsit e ”tonul optim pentru jucat Hanoch Levin”, pentru că ”textele dramaturgului sunt pline de capcane și creatorilor de spectacole li se cere un gust mai mult decît sigur ca să le poată evita”. Yonatan Esterkin, încă tânăr (e născut în 1981), ”traducător, regizor, profesor și conferențiar de teatru” (așa sună cartea lui de vizită din caietul-program), a scris în însemnările lui despre piesă că noi montări ale pieselor lui Hanoch Levin trebuie să probeze că autorul e ”viu și virulent”, dar despre conținutul tragicomediei ”Ya’akobi și Leidental” n-a scris mai nimic; înțeleg că singura problemă care l-a preocupat cu adevărat a fost să pună în valoare teatralitatea lui Hanoch Levin; am semnalat mijloacele de care s-a slujit. Esterkin a pus în scenă Ya’akobi și Leidental, admit, cu inventivitate, dar fără să aibă, deocamdată, maturitatea necesară pentru a se confrunta cu stilul atât de deosebit al lui Hanoch Levin și a-și îndruma actorii pe făgașul potrivit acestui stil.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
