M-am gândit, la câte nu se gândește omul într-o viață!, să vă prezint în această lună, prima lună a lui 2024, cea a lui Gerar, câteva poezii dedicate anotimpului alb, sigur, câteva secvențe, mai ales că poeții lumii descriu cu precădere celelalte trei anotimpuri: primăvara, vara, toamna, ce corespund poate mai mult cu tumultul sentimentelor omenești. Poți oare pune pe același palier iarna și nebunatica iubire? Poți oare să pui semnul egalitații între persoana iubită și iarnă, să le asemeni? Nu. Și ca să fiu și mai convingătoare am ales să mă opresc la câtiva mari poeți români care au fost inspirați de anotimpul alb. Din lirica poetului național, Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850–15 iunie 1889), de la a cărui naștere au trecut, iată, 174 de ani (data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia [Domnească] din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an), am ales o poezie dedicată anotimpului alb, anotimpul în care marele poet a văzut lumina zilei. Este vorba de poemul Când crivățul cu iarna: „Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate/ Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,/ Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,/ Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…// Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,/ S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,/ Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,/ Să cuget basme mândre, poetice poveşti.// Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,/ Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume/ Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,/ Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.// Orologiul să sune – un greier amorţit –/ Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,/ Să văd roze de aur şi sărutări aprinse/ În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,/ Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă./ Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă./ Din el o aud astfel cum voi să o aud/ Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit./ Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,/ O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.//Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele –/ Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;/ Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele/ Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit./ Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele/ L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;/ În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune –/ La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune./ Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,/ Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,/ Amorul lin îşi moaie aripile lui stinse,/ Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –/ Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse/ Și glasul ei e cântec în line tremurări,/ Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează –/ Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.”
Pentru că luna ianuarie stă sub semnul creației eminesciene am ales să vă prezint caracterizarea făcută de un alt uriaș poet al literaturii române, Tudor Arghezi, caracterizare ce reprezintă, poate, un tablou din cuvinte, un elogiu pe măsura celui care a scris despre cel pentru care a fost scris: Mihai Eminescu.
„A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile vizitate de atleții și bicicliștii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe șoptite. […] Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o știe oricine citește: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine. S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în românește. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărginește, aproape fizic, la tablouri, la personaje și la conture, dominată de mișcarea și succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparține limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în românește… Dovadă și încercarea de față. Competința eterului e limitată și ea nu ar vrea să semene cu nimic ordonat și pedagogic. E vorba de un Eminescu zărit în dezordine și răzleț, după o călătorie prin peisajele lui făcută în zigzag și fără Cicerone. Muntele începe de jur împrejur și nu are poteci. Unde nu te poți urca, te uiți și te mulțumești cu câteva imagini vaporoase. Dacă aș râvni să agăț de constelația lui Eminescu o lumină ar fi o neînchipuită îndrăzneală. Constelația fuge mereu, se depărtează. Cine ar putea să o ajungă?…”
Format la școala simbolismului literar francez, George Bacovia (4/16 septembrie 1881, Bacău–22 mai 1957, București), pe numele de botez, George Andone Vasiliu, este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. Astăzi, Bacovia este considerat drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din literatura română modernă. Timid, tăcut și retras, extrem de sensibil (după cum povestea și soția sa, poeta Agatha Grigorescu Bacovia, pe care am cunoscut-o într-o seară la Rotonda 13), poetul se autodefinește astfel: „Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele… Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.”
Pentru a exemplifica tema propusă, am ales poezia Ninge: „Când iar începe-a ninge/ Mă simt de-un dor cuprins./ Mă văd pe-un drum, departe,/ Mergând încet și nins.// Sub streșină, cerdacul/ Se-ntunecă mâhnit;/ Sta rezemată-o fată/ De stâlpu-nzăpădit.”
Poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, Vasile Alecsandri (21 iulie/2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova–22 august/3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman), a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. De altfel, ce poate fi mai frumos decât un pastel al lui Alecsandri citit la gura sobei sau chiar lângă șemineu (putem să ne imaginăm orice, nu-i așa!) și de aceea am ales poezia Sania: „Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubită, la plimbare./ Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;/ Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi…/ Tu zâmbeşti?… Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.// Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,/ Răpind sania uşoară care lasă urme albe./ Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei/ Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei./ /Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare/ Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare,/ Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar/ Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.// Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;/ Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie./ Iată-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori…/ Tu o rupi?… Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.”
Exemplele sunt numeroase, dar am să mă opresc la un poet deosebit, critic literar și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. Este vorba de George Coșbuc (20 septembrie 1866, satul Hordou din Districtul Năsăud, comitatul Bistrița-Năsăud, azi, comuna Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud–9 mai 1918, București), a cărui poezie aparține patrimoniului cultural național, iar creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, un tehnician desăvârșit al prozodiei – folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. Din lirica lui George Coșbuc am ales poezia Iarna: „Iarna-i un vestit dulgher/ Că ea poate, când voieşte,/ Peste râuri pod să puie,/ Fără lemne, fără cuie,/ Fără nici un pic de fier;/ Şi găteşte-aşa deodată,/ Pod întreg, dintr-o bucată.// Iarna-i grădinar, când vrea/ Pune albe flori la geamuri,/ Fără frunze şi cotoare,/ Fără chiar să aibă soare,/ Numai cum le ştie ea./ Mie-mi plac, că sunt de gheaţă,/ Dar când sufli, pier din faţă.”
