Cunoaşterea nu poate integra necunoscutul; ea se defineşte chiar în raport cu acesta. Necunoscutul poate fi însă conştientizat, asimilat de o anume sensibilitate. Prin artă, inefabilul poate fi perceput, poate produce emoţii comparabile (ba chiar mai complexe), ca efectivitate pentru acţiunea umană, cu ponderea unei serii informaţionale de cea mai mare actualitate.
Este incontestabil că omul, ca totalitate existenţială, este ininteligibil prin mijloacele cunoaşterii. Intercunoaşterea umană se produce direct prin actul conştientizării. Informaţiile despre om nu sunt niciodată suficiente. Pentru a-l percepe, înţelege, şi accepta, este necesară intuirea lui ca tot. Spargerea aprehensiunii faţă de diferenţiere se produce prin conştientizare, prin perceperea complexă a fiinţei, ceea ce înseamnă semnificarea ei culturală integrală.
Deschiderea spre o asemenea perspectivă asupra genezei conştiinţei şi accederii oamenilor la o cultură a înţelegerii şi autotransformării, înţeleasă ca mod de viaţă şi gândire înalt individualizat şi structurat pe elemente fundamental comune, ne dezvăluie cel puţin două posibilităţi: accesul cunoaşterii la fenomene pe care astăzi nu le poate penetra, chiar dacă aceasta îi va pretinde restructurări epistemologice şi instrumentale mari şi accelerarea proceselor de evoluţie/dezvoltare a conştiinţelor, creşterea capacităţii societăţilor de a le influenţa, de a genera un continuum cultural activ trecut – prezent – viitor.
Influenţarea socială – şi cum se ştie, cea prin mass-media este astăzi determinantă – devine, astfel, unul dintre subiectele cele mai acute ale meditaţiilor sociale. Şi, înainte de toate, ar fi, probabil, benefic să acceptăm că formarea vizată prin influenţare nu poate fi decât autonomă, altfel este de-formare.
Deşi autonomia este conţinută în natura umană, procesele de difuzare a informaţiilor o slăbesc sau chiar o anihilează; de cele mai multe ori este apreciată mediocritatea cuminte, în dauna creativităţii riscante. O formare care ignoră autonomia necesară a subiectului duce la aplatizarea acestui proces, aplatizare care poate fi descrisă, în linii mari, prin următoarea schemă:
Informare → învăţare/ucenicie → proiect → evaluare → acţiune
Scopul cel mai înalt este obţinerea unor performanţe tehnice tot mai mari şi mai sofisticate în fiecare din momentele formării, ceea ce poate avea două consecinţe dintre cele mai periculoase: formalizarea totală a acesteia prin sterilizarea procesului (eliminarea totală a experimentului direct al formării) şi manipularea tehnologică a oricărui proiect, adică simularea ca substitut al acţiunii.
Din păcate, o asemenea proiecţie socială ignoră datele elementare ale naturii umane: omul acţionează spontan, fără a recurge la acte cognitive elaborate, iar eroarea îl tentează întotdeauna mai mult decât valorificarea experienţei altora.
Natura umană este prin excelenţă experimentală (la limită, aventuroasă), iar eliminarea experimentului (experienţei) din orice activitate, nu numai din procesul formării, duce la prăbuşirea motivaţiei şi la înstrăinarea subiecţilor. Matricea naturală a formării pare să fie mult mai complexă:
încercare → eroare → metodă
conştientizare → cunoaştere
Cunoaşterea simbolizează şi organizează simboluri şi informaţii formalizate şi constituie o sursă a explicitării şi comunicării în procesele de conştientizare, dar nu le poate substitui prin concluzii logice. Conştiinţa semnifică, ierarhizează şi actualizează realităţi despre care ”ia cunoştinţă”, nu numai prin procesele de cunoaştere formală. Ea recepţionează unităţi reale integrale, nu simple elemente ale necesităţii sau realităţii. În plus, orice informaţie, ca să devină inteligibilă pentru conştiinţă, este evaluată în raport cu sisteme de norme şi valori specifice, ale căror surse nu sunt integral cognitive. Poate de aceea, oamenii care ignoră cunoştinţe analitice sau nu le pot asimila din cauza unei instrucţii şcolare insuficiente, recurg la prejudecată ca principal mijloc de evaluare şi orientare socială, de exprimare a conştientizărilor proprii.
Bunul-simţ ne îndeamnă să credem că omul porneşte, în satisfacerea trebuinţelor sale, de la realitate. Dar nici în cele mai eficiente activităţi destinate acestui scop, el nu porneşte de la realitate, ci, simplu, de la o anumită intenţionalitate (o stare întotdeauna difuză, în care încrederea în capacitatea sa de a transforma şi chiar de a domina o realitate este elementul cel mai important).
Acest traseu ne apare ca real şi nu cel pe care cunoaşterea ne sugerează că omul l-ar urma sau ar trebui să-l urmeze. Parcursul propus de cunoaştere este unul reconstituit, în momentul evaluării activităţilor sau când omul încearcă să avanseze în cunoaşterea realităţilor, a contextelor succesive ale vieţii proprii.
Calea ”naturală”, descrisă mai sus, este cea care a dus la cultură şi civilizaţie, iar abandonarea ei sau instituirea de procedee paralele pot seca izvoarele culturii şi civilizaţiei. O activitate de formare benefică nu numai pentru structurile sociale, ci şi pentru indivizi este ţinută să urmeze această cale, procedeele tehnologice sau instrumentele oricât de perfecţionate ar fi ele nu se pot substitui angajamentului uman care nu poate fi obţinut decât pe această cale.
Procesele de cunoaştere se împletesc cu cele de conştientizare, iar cunoaşterea in nuce devine cunoaştere in actu. Aşa doar, individul se împuterniceşte (empowerment) pe sine să realizeze ceea ce o societate a cunoaşterii îi oferă. Autonomia potenţial conţinută în natura umană devine putere (puissence) activă.
Altfel capacităţile individului sunt, pentru el însuşi, îndoielnice şi prea dependente de instrumente tehnice. El va folosi o parte infimă, nesemnificativă din ceea ce i se oferă, cam la fel cu utilizatorul unui computer care se foloseşte de acesta ca de o simplă maşină de scris.
Închiderea sistemelor de referinţă şi formarea mentalităţilor; ”îngheţarea” mentalităţilor. Un observator social mai sensibil sesizează întotdeauna o anumită ”rigiditate” a mentalităţilor. Aşa cum am mai spus, ele sunt mereu vizate de atitudini sociale militantiste, mereu reformatorii se plâng de rezistenţa mentalităţilor în faţa ideilor noi.
Este adevărat că mentalităţile se formează prin închiderea sistemelor de referinţă. O asemenea închidere se produce, cel mai adesea, sub influenţa setului de valori comunitare dominante, care au întotdeauna ca nucleu dur comandamentele supravieţuirii comunităţii în cauză. Cu cât este mai izolată o comunitate sau cu cât lupta pentru supravieţuirea sa este mai intensă, cu atât mentalităţile sunt mai rezistente în faţa ideilor sau valorilor externe.
O altă sursă a închiderii premature a sistemului de referinţă o constituie tendinţa puternică a indivizilor cu un grad minim de educaţie sau instrucţie de a fetişiza experienţele proprii sau pe cele ale partenerilor apropiaţi.
Numai la nivele superioare de pregătire intelectuală, care deschide câmpul cognitiv al individului spre universalizare, mentalităţile se relativizează; doar vagi ecouri nostalgice se mai simt atunci când individul în cauză reactualizează legăturile cu comunitatea originară.
Mediile sociale în care mentalităţile sunt un filtru semnificativ al influenţării sociale sau al receptării sunt încă foarte influente în societăţile actuale şi, mai ales în situaţia unor schimbări sociale sau politice radicale, rezistenţa lor în faţa acestora se amplifică prin reactualizarea instinctului de supravieţuire comunitară.
De aceea, ”atacul direct”, opoziţia explicită, adeseori reprobatoare faţă de mentalităţi au efect contrar intenţiilor emiţătorului: rezistenţa creşte, opacitatea faţă de mesaje noi se accentuează. În această zonă se poate observa cât de important este un parteneriat implicit emiţător – receptor. Şi tot aici putem descoperi succesul acelor media care ”coboară” la nivelul mentalităţilor dominante într-un anumit moment, urmărind un succes facil, dar provocând efecte uneori foarte nocive prin creşterea numărului de aderenţi la rezistenţa în faţa schimbării şi întărirea credinţelor reactive.
Atacul direct, explicit, ”la mentalităţile învechite”, ca şi exploatarea lor politică sau comercială provoacă ”îngheţarea” acestora: reformatorii încep să lucreze împotriva reformelor pe care le promovează, zădărnicindu-şi acţiunea. Exemplul aşa ziselor ”societăţi/economii emergente este elocvent… mai ales în zone geografice în care lupta pentru supravieţuire comunitar/etnică a fost mai dură şi unde valorile şi mentalităţile tradiţionaliste sunt mai puternice.
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
