„Între disperare și prietenie” de Ionuț Cristache

119
disperare tableta

in marginea filosofiei rubrica leviathan.roAm învățat cu toții, de la o vreme, lecția despre disperare. Adică: deznădejde, pierdere a oricărei speranțe, exasperare… Și tot așa. Un filosof spunea că disperarea este cea mai mortală dintre boli. Ea este prețul pe care cineva îl plătește pentru că și-a stabilit o țintă imposibilă. Prieteni, rostea încruntat din mijlocul scenei un mare actor, disperarea este un fel de mâncare, care revine invariabil pe masa noastră… Spinoza scria și el că disperarea este tristețea născută din ideea unui lucru viitor sau trecut, a cărui cauză de îndoială a fost înlăturată prea repede. De pildă, legilor scrise sau nescrise ale vremurilor de azi li s-ar potrivi două versuri celebre din Eminescu: „Așa virtuoșii murind nu desper/ Speranța-a lor frunte-nsenină.”

Să-l întrebăm și pe credincios, o să ne spună că disperarea poate fi de două feluri. Cea care pornește din mulțimea păcatelor și din povara conștiinței și din tristețea insuportabilă, ar fi prima categorie. Și cea care pornește din trufia noastră, din înfumurarea celor care se judecă pe ei nedemni de căderile întâmplate, ar fi a doua. Uitați-vă la ei, toți par să fie fugiți dintr-o carte proastă, adică vin din tot felul de povești și umflă gușa țepoasă peste pericolele de tot felul care ne pândesc.

Am avut, acum ceva timp, doi prieteni tineri. Pe Ana și pe Toni… Erau „vindecători” de meserie, frumoși, cinstiți, cu o puritate în priviri greu de descoperit la conaționalii noștri. Pentru că acestea erau „numele lor românești”, iar ei vorbeau și simțeau limba noastră mult mai bine decât specimenele lăbărțate pe ecranele televizoarelor. Prietenii mei chinezi au descoperit repede birocrația patriei de împrumut, hoția patronilor de carton, șpaga cerută de autoritățile îmbălsămate… În fine, cu prietenii mei tineri mă întâlneam uneori și la o masă de duminică, îmi dădeau o stare de bine. Fără mânie, Toni mă întreba câteodată de ce simt unii tineri de pe stradă nevoia să le strige vorbe mizerabile, pe care ei le-au descoperit singuri, în „înțelepciunile” locale. Nu prea știam ce să-i răspund, grohăitorii mâncători de semințe, cu nădragii găuriți erau și sunt și ei niște suflete rătăcite.

Când vorbeam despre meseria lui, ajungeam adesea la psihologia pacienților săi. Freud, îi spuneam eu, a demonstrat că multe dintre formele suferințelor pot fi urmărite în timp, până la conflictele din copilăria noastră. De aceea, metoda lui terapeutică se mai numește „arheologie sufletească”. Aceasta înseamnă să poți căuta în conștiința omului și să scoți de acolo trăirile care i-au provocat cândva suferințele psihice de azi. El are și o expresie poetică pentru această experiență: noi, oamenii, păstrăm adânc toate amintirile trecutului. Ce face, prin urmare, terapeutul? Descoperind asemenea trăiri rele, pe care pacientul vrea să le uite, le aduce din nou în conștiință, în căutarea vindecării.

Am și un fel de concluzie. Prietenii mei chinezi făceau mai mult decât înstrăinații purtători de telefoane înțesate cu „ooofff, viața mea”… Deși, adevărul nu e chiar rătăcit, adică: of, viața noastră! Între timp, ei au ajuns în țara lor, nu le e ușor, ar mai fi rămas aici, dar au fost nevoiți să plece. N-am să vă spun de ce, aici e doar o mică lecție despre disperarea din noi și din ceilalți din jurul nostru…

Detalii și fragment din romanul A doua față de Ionuț Cristache, apărut la Editura Leviathan, februarie 2022, click aici.

Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.