Se împlinește o jumătate de secol de la Războiul de Yom Kippur. Acesta a fost la timpul său o cumplită traumă pentru mult încercatul popor evreu, în cele din urmă însă el a condus la o stare trainică de pace. Teatrul Cameri a socotit oportun să dedice aniversării un spectacol comemorativ. Punctul de plecare al acestuia a fost cartea, elogiată la timpul său, a lui Assaf Anberi. Dramatizarea a fost realizată de Yoav Shoten-Goshen și de regizorul spectacolului, Irad Rubinstein. Piesa, cât e piesă, încearcă să se situeze într-o relație cu tema creației de mituri patriotice; dar, în opinia mea, nu parvine decât să enunțe această temă, pentru că de cercetat nu-și ia suficient răgaz ca s-o cerceteze. Ca și Teatrul „Bulandra” din București, Teatrul Cameri greșește rar, dar când greșește, greșește în stil mare. Îmi pare rău că sunt obligat s-o spun, dar spectacolul e pe deplin nereușit, în toate componentele lui. Textul piesei, rău organizat, e confuz. Caractere adevărate actorii nu au de jucat și eroismul lor rămâne declarat, fără să fie dovedit cumva în montare. Pe scândura scenei circulă, irosindu-se, actori minunați, printre care Dudu Niv, Simha Barbiro, Miha Selektar, Tal Weiss. Cu talentul care îi este cunoscut, scenograful Eran Atzmon a înălțat pe una din scenele „mici” ale teatrului o imensă cutie albicioasă, în pereții căreia se deschid felurite uși; acestea cad pe podeaua scenei, după cum din înălțimea acesteia cad întruna rucsacuri soldățești. Căderile de uși și de rucsacuri, căderi după mine cu totul lipsite de vreun sens, sunt foarte sâcâitoare. Singurul element de reală expresivitate plastică și poetică din decor e podeaua, care se citește din sală ca o suprafață de pământ ud, pe care putrezesc frunze. Alegerea muzicii în spectacol este perfect defectuoasă – ea s-a produs în direcția unor motive melodice dulcege, la ani-lumină depărtare de atmosfera virilă pe care presupun eu că trebuia s-o instituie montarea. Ceea ce e, pentru mine, absolut uimitor, și nu-mi dau seama, mărturisesc, dacă lucrul respectiv trebuie să mă entuziasmeze sau să să mă deprime, este că publicul pare să urmărească fascinat ce i se arată de pe scenă.
