„Întru credință…” de Cornelia Bartels

103
Fotografie de Cornelia Bartels
Fotografie de Cornelia Bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsAm început să scriu aceste rânduri duminica. O zi care se lasă altfel petrecută. Nemuncind. Știam de la mama că duminica nu e voie să coși, să speli sau să calci rufe, să mături, să bați covoare sau orice altă muncă pe care o faci de luni până sâmbătă fără pauză, în așteptarea acelei zile odihnitoare, rezervată altor îndeletniciri binefăcătoare trupului și sufletului deopotrivă… Duminica este o zi de odihnă, nicio grabă în tot ceea ce faci. În sfârșit, te relaxezi după o săptămână de muncă! Duminica o dedici sufletului, familiei, gândurilor bune, iubitoare, rugăciunilor aducătoare de și mai multă liniște și credință în suflet… Duminica dimineața se merge la biserică… întreaga familie se regăsește acolo, de la mic la mare întru credință, rugându-se alături pentru împlinirea și sănătatea lor. Sau, cel puțin așa îmi amintesc că trăiam odinioară, când ne aflam în satul acela dintre munți, nu departe de Vălenii de Munte… Și era tare frumos, și era tare bine.

În fiecare duminică dimineața, atunci când merg cu Hugo la plimbare prin parc, pașii ne sunt mereu însoțiți de dangătul clopotelor bisericilor din jur, și nu sunt puține… Parcă și pașii noștri caută să țină pasul cu ritmul acela deosebit, melodios de la clopotele bisericilor răspândite prin oraș, fiecare în alt colț îndepărtat…  Aproape că se iau la întrecere și noi alături de ele, cu muzica aceea pe umeri care ne învăluie ocrotitor, dirijându-ne mișcările pașilor. Și-apoi, dintr-o dată, parcă la un semnal divin, se lasă din nou liniștea pe aleile parcului și clopotele încetează să-și mai răspândească chemarea lor la biserică, la slujbă… Numai gânguritul porumbeilor și croncănitul ciorilor iau locul muzicii clopotelor care au tăcut, însoțindu-ne… E liniște în parc duminica. Am remarcat că plimbarea de duminică dimineața este mereu altfel în comparație cu diminețile din cursul săptămânii, când huruitul mașinilor, al motoarelor autobuzelor acoperă încă din zorii zilei liniștea aleilor și cântecul păsărilor din copacii parcului unde mă plimb mereu cu Hugo, alungând-o.

Și, ca un făcut, azi, când continuu să scriu, este tot duminica. A mai trecut o săptămână! Mă grăbesc să aștern din nou pe hârtie câteva gânduri pe care le-am purtat cu mine în tot acest timp care s-a petrecut de la o duminica la alta… Am răsfoit între timp pagini întregi, aproape uitate, din albumul amintirilor, am căutat unele și altele trebuitoare mie despre credință, am citit Psalmi și m-am lăsat însoțită pe firul cărărilor ce duceau gândurile întru credință, numai de acele crâmpeie deosebite de viață, repovestindu-mi-le, retrăindu-le… spunându-mi: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru, până ce se va odihni întru Tine!”.

Și așa am început să-mi compun, să-mi alcătuiesc, să-mi zugrăvesc un mic paradis, în care să mă simt liniștită, apărată, ocrotită de dangătul clopotelor și nu de strigătul sirenelor sau a împușcăturilor. E un fel de scut alcătuit de mine însămi întru credință și spre sprijinirea și salvarea anilor mulți adunați și a realității în care trăim și în fața căreia suntem atât de neputincioși… căci „niciun paradis nu e frumos ca acela pe care și-l zugrăvește omul în sufletul său”. (Liviu Rebreanu)…

Și asta, mărturisesc că nu o fac de azi, de mâine, ci de mult mai mulți ani… O fac consecvent, liniștit, cu convingerea că așa mă ajut să capăt puterea necesară să pășesc mai departe cu pași mici, discreți, smeriți dar încrezători, că așa e bine, așa se cuvine să fie, fără să cad în brațele habotniciei, ale spectacolului evlavios cu orice preț, care nu mi se potrivește. Dar nici nu tăgăduiesc puterea ocrotitoare a gândurilor întru credință spre schimbarea noastră în bine, în frumos… Dar fiecare trăiește precum îi este croită haina sufletului și nimeni altul nu-mi poate împrumuta hainele lui, nu mi se potrivesc… Mai am multe de învățat! Doamne, învață-mă să iert, să sper, să mă rog, să am răbdare și să nu-mi pierd niciodată încrederea…

Am citit undeva în răsfoirile mele fugare ceva care mi-a oprit pentru o clipă atenția… Citez din memorie: „Vorbim așa de mult de iubire, dar uităm să iubim, Vorbim așa de mult de bunătate, dar uităm să fim buni. Vorbim așa de mult de fericire, dar uităm să fim fericiți,Vorbim așa de mult de Dumnezeu, dar uităm să ne rugăm”…

Îmi amintesc că, de fiecare dată când reveneam în București, încă din primele zile, făceam câte un scurt pelerinaj pe la câteva biserici din oraș, fiind însoțită de cele mai multe ori de sora mea. Ea era o mare cunoscătoare în ale bisericii și ale credinței, era o evlavioasă care, uneori chiar își și impunea dogmele, restricționându-mă deseori, eu nefiind la înălțimea supunerilor ei religioase, foarte stricte de altfel… Deh!… Fiecare cu felul său de a fi! La început mă supuneam cuminte, e drept, din respect, întru credință trebuie să fac așa cum spune ea, îmi spuneam, apoi îmi croiam singură pașii prin biserici, așa cum se cuvine, dar după sufletul și credința mea. Era o regăsire a ceea ce îmi lipsea aici în noua viață, era o reîntâlnire cu întreaga sfântă atmosferă a altarelor și icoanelor bisericilor ortodoxe. Căutam să-mi recapăt liniștea, încrederea, curajul care, uneori, m-au părăsit fără milă, fiind puse la încercare de situații dificile care nu întotdeauna depindeau de mine, așa cum spunea și părintele Constantin Galeriu: „Nu fiecare furtună vine să-ți distrugă viața; unele vin să-ți curețe calea.” Și calea mi-am ales-o ușor, ușor reconstruită întru credință și chiar reușeam, trăind pe parcursul acestor pelerinaje momente nemaiîntâlnite, dovezi ce te îndreaptă și te însoțesc înspre locuri pline cu har, care conduc spre liniște sufletească, dar trebuie numai să le afli, să le descifrezi în limbajul înțelegerii proprii. Fie că întâlneam preoți cu har sfânt, fie că îmi regăseam puterile în fața unei sfinte icoane, apoi totul mă învăluia încet-încet într-o aură neprețuită a credinței care mă domina, mă însoțea. Și tot părintele Galeriu mai spunea: „Sfințenia nu înseamnă să mergi pe ape, nu înseamnă să zbori prin văzduh, nu înseamnă să înviezi morții. Cea mai mare virtute a sfințeniei la care poate ajunge un om în zilele noastre este să se învieze pe sine, din propriul păcat.” …Cu adevărat!

Am colindat mult prin țară și am intrat în mai toate mănăstirile, în lung și în lat, atât de binecunoscute prin miracolul și mirajul pe care le păstrează între pereții și curțile sfinte unde am stat în fața multor icoane făcătoare de minuni, dar de una singură am o amintire care m-a legat pe viață de puterea ei binefăcătoare… și-i mulțumesc mereu în gând pentru tot ajutorul dat.

Este vorba despre Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Ghighiu. Am fost de nenumărate ori pe-acolo și de fiecare dată mi-am încărcat sufletul cu liniște, încredere și credință. Mulți oameni vin la Mănăstire numai pentru ea. Stau îngenunchiați, tăcuți, în fața ei și se roagă. Odată am întâlnit-o acolo pe Dida Drăgan. Îmi plăcuse mereu să o aud cântând. O voce impresionantă, pentru mine, dar de foarte mult timp nu mai avusesem ocazia să-i aud glasul. Plecarea din țară m-a îndepărtat de toate aceste bucurii și-atunci, acolo, să o văd cu adevărat, căci nu o văzusem decât pe micul ecran!… În fața icoanei m-a impresionat foarte mult. Undeva îmi doream să o văd în carne și oase, să o am în fața ochilor. Și parcă ascunsa mea dorință a fost ascultată și îndeplinită… Era îngenuncheată în fața sfintei icoane. Biserica era goală, numai alte două persoane ce o însoțeau și care stăteau în spatele ei, în picioare. Am intrat și eu alături de Maica Laurenția și văzând-o am rămas amândouă nemișcate în taina rugăciunii aceleia care se afla în fața icoanei…O puteam observa nestingherită, de la distanță. Corpul firav al renumitei cântărețe era atât de profund pătruns, aplecat în fața sfințeniei din jur, cu chipul înnobilat de rugăciune și cu capul acoperit de un șal dantelat, negru, și hainele erau negre… apoi s-a ridicat și cred că a depus o ofrandă, ce a dăruit-o drept mulțumire sfintei icoane, cu un gest elegant, liniștit. Și ea părea că face parte din icoană… Impresionant.

Așa am făcut și eu de fiecare dată când veneam pe la Mănăstire și mă aflam în fața icoanei. Stăteam în fața ei și mă destăinuiam. Mă asculta. Știam. Și parcă mă mângâia. Simțeam ca o ușoară alinare ce trecea deasupra părului. Maica Laurenția care mă însoțea de fiecare dată, m-a rugat să fotografiez icoana. Mulți au încercat, dar de fiecare dată icoana nu se lăsa fotografiată… Și ea își dorea atât de mult să aibă câteva fotografii… Nici eu nu am reușit de prima dată, cu toate că aveam un aparat foto destul de bun, dar clișeul rămânea negru sau complet alb… Nimic de făcut. Până într-o zi când am venit în liniște în fața icoanei, m-am rugat să mă lase să o fotografiez ca să o pot lua cu mine în Germania, să fie mereu alături de mine, la bine și la rău… I-am spus. Și, într-adevăr, de astă dată am reușit să fac câteva fotografii minunate pe care le-am dăruit apoi maicii Laurenția, omul acela iubitor și ocrotitor, și credincios, spre marea ei bucurie, dar și a mea, căci de atunci nu m-am mai despărțit de chipul ei sfânt, purtând-o mereu cu mine. Ba, chiar mai târziu, am multiplicat-o și am dăruit-o celor dragi mie spre rugăciune și întru credință veșnică.

Eu mărturisesc că duminica nu mă duc la biserică, așa cum m-a învățat mama, și cum făceam în copilărie, dar mi-am alcătuit pe unul din peretele dormitorului ce dă spre răsărit un colț încărcat cu icoane. Acolo se află și icoana făcătoare de minuni fotografiată de mine, dar și una nouă, mult mai frumoasă, e drept, primită ca dar de la o bună, minunată și credincioasă prietenă. Îi povestisem cândva Herminei despre minunile binefăcătoare ale Icoanei de la Mănăstirea Ghighiu, despre felul cum m-a ajutat pe mine la greu și la nevoi și ascultându-mă, a înțeles că trebuie neapărat să meargă și ea acolo. Cu adevărat, odată ajunsă în România, căci ea locuiește în Frankfurt, a făcut drumul într-acolo. Iar eu, drept mulțumire, am primit în dar de la ea o altă icoană, foarte frumoasă, cu același chip sfînt care s-a alăturat celorlalte de pe peretele-altar din apartamentul meu, în fața cărora în fiecare seară și dimineață îmi adun gândurile întru credință, mulțumire și iertare…

Vreau să închei aceste rânduri. Încă e duminică. E  noapte, mai sunt doar câteva minute până o să bată gongul de miez de noapte… Mă grăbesc să pun punct, dar nu înainte de a-mi cere iertare pentru toate greșelile făcute cu voie și fără voie, dar mai ales pentru curajul de a vă destăinui aceste gânduri aproape secrete, curate, izvorâte întru credință și care, de fapt, trebuie să vă destăinuiesc aici, înainte de miezul nopții, ca o spovedanie. Că ideea de a scrie despre toate astea mi-a fost sugerată de Balzac, care m-a încurajat să purced la a scrie toate astea destăinuindu-mi-se: „Nu putem trăi decât întru dragoste, întru religie, întru credința noastră în viitor.”

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.