”Ipocrizia – o stare de fapt” de Lică Barbu

864
Lică Barbu ipocrizie proza scurta leviathan.ro

proza-scurta-leviathan.ro-logoBună ziua! Bună-bună! Hai, salut! Bine v-am găsit sau regăsit! O seară plăcută sau noapte bună sau poftă bună!… Şi ce dracu’ să mai zic?… Paşte Fericit! Trăiască 1 Mai! Viva la Roma!… şi alte chestii d’astea de început care, sincer, mă enervează, la nervii mei fiţoşi. De ce? Pentru că nu ştiu ce să găsesc mai potrivit, cât mai pompos, pe moment, să mă scot la rândea din prima. Nu pot să vin aici ca oricare scârţa-scârţa pe hârtie şi să intru direct în subiect. Prima impresie contează, nu?

Ce să vă spun!… Tare vă pasă vouă acuma de cum vă salut eu! Cred că nici nu mă citiţi. D’aia nici nu-mi răspundeţi la salut. Eu mă strofoc să fiu amabil, să vă salut drăguţ, pe bune, să vă dau tot ce e de bun-simţ… Aiurea! Staţi şi vă uitaţi, vedeţi prin mine şi vă întrebaţi: ”Ce talentul nostru vrea şi ăsta, frate?”

Lică Barbu
Lică Barbu

Bre, nene! Tocmai asta e! E ipocrizia asta idioată din noi, pe care o afişăm zi de zi. Să-mi zică mie unul că nu-i aşa. Nu ar fi minunat să comunicăm aşa cum gândim? N-ai să vezi! Dar asta suntem: nişte ipocriţi. Exemple câte vrei! La tot pasul, în toată societatea. Ipocrizia asta a devenit un stil de viaţă al tuturora. Unde mergi, unde intri în relaţii, unde ai o treabă, trebuie să fii ipocrit – să minţi la o adică.

Cum ieşi din casă, te saluţi cu vecinii: ”Bună ziua, vecine!”, ”Bună ziua, vecine!” şi în gândul  tău: ”Te’n dreacu de prost, ţi-ai tras termopane.”

Eu unul nu mai suport, nu mai suport să mint în fiecare clipă, oriunde unde mă aflu. Eu cred că lumea asta nu se poate descurca, nu poate supravieţui fără ipocrizie, frate! Te duci la bancă să faci un împrumut. Ăia, acolo, numai sirop şi miere cu toate că ţi-ar băga un pix în ochi şi ţi-ar spune printre dinţi: ”Semnează aici şi-aici, măi boule! C-ai să rămâi fără casă şi fără chiloţi pe tine şi-ai să mergi la toaletă o dată pe lună!” Şi tu semnezi ca prostu’ în Ziua Orbului că ai nevoie de caşcaval să treci de criza asta disperată şi îi mai şi mulţumeşti, plus un plocon dintr-un buchet de flori, o ciocolată sau cine ştie ce, din sărăcia ta de amărât. Ai da şi rahat cu moţ numai să vezi banii… Daaaa, dar amabilitaţile nu lipsesc, tatăăă! Că nu poţi să-ţi faci freza, dacă nu se bagă fraze protocolare!… Ce să mai! Sau se întâlnesc două tipe care nu s-au mai văzut demult. Ce mai! Teatru la greu pe ele: ”Vaaai, dragă! Ce bine arăţi! Nici nu te-ai schimbat în zece ani”. Bla-bla-bla!… Arată amândouă ca două raţe cu silicon în cioc, pe coadă şi se dau în figuri. Aici, dragii mei, ipocrizia e la ea acasă. Te doare părul din nas, frate, să le auzi ce-şi vorbesc, cu toate că în mintea lor adevărul sună altfel: ”Ce faci, fă, proasto? Miroşi a scrumbie şi te-ai mai dat şi cu fâsul ăla de spray care nu te lasă greu. Mai trăieşti cu tăntălăul ăla sau te-ai sclerozat cu vreun muribund să-i iei casa?” Proasta gândeşte şi ea tot ca proasta: ”Făăăăă! Ce dracu’ bagi în tine de-ai făcut fundul ăla cât o beşniţă? Criză, ai? Vezi că-ţi atârnă şuncile şi le pierzi prin poşeta aia preistorică, că nu mai ştii dacă-i poşetă sau paporniţă de piaţă. Ptiu-ptiu-ptiu! Că bine-ţi stă cu negu’ ăla pe nas!”

Vedeţi? Proastă-proastă, dar ştie ce-i ăla neg. Că dacă vă întreb acuma ce-i ăla neg, sigur nu aveţi o explicaţie mai anatomică. Dar proasta ştie, na!…

Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

Ce să mai vorbim de ipocrizia din televiziuni! V-aţi gândit vreodată ce gândeşte o știristă când spune: ”Vă mulţumim pentru atenţie şi vă urăm vizionare plăcută în continuare!” N-aţi vrea să ştiţi. Da’ eu ştiu! Că d’aia sunt aici! Să spun adevărul şi să nu mai fiu ipocrit. Că, cam aşa zice: ”Hai că v-am aburit fraierilor şi de data asta! De nu v-a plăcut, să mă pupaţi undeva! Fac ceva pe voi, că de la începutul emisiunii îmi vine, da’ trebuia să stau şi să rânjesc la voi ca bleaga.”

Cred că aş sta zile întregi să vă tâmpesc cum şi ce fel e cu ipocrizia asta. Acuma, nu că aş vrea să o fac eu pe filozoful, că m-aş pricepe la oameni, că aş fi vreun sociolog. Nooo! Nu vreau să fiu ipocrit, şi să mă dau ceea ce nu sunt. Toată chestia asta mi-a venit s-o spun aici, când pur şi simplu nu am mai suportat. Pentru că am fost o vreme, dragii mei, statuia ipocriziei. Adică, la viaţa mea, printre alte joburi, am nimerit şi în cea de vânzător, că de, munceşti ce prinzi, nu mai alegi.

Şi ca vânzător, vă daţi seama cât de ipocrit trebuie să fii, ca să-ţi menţii postul.

Lucram într-un magazin alimentar cu de toate. Şi la fiecare client trebuia să fiu amabil, să promovez  marfa, s-o laud, să fac vânzare, nu?…

Băi, nene! Textul meu de aici, pe lângă comedia din timpul programului din magazin, e grădiniţă, tată! Nici nu ştiam cum să mă adresez clienţilor. Dacă-i luam cu: ”Bună ziua! Cu ce vă putem servi?”, li se părea că sunt insistent. Dacă mormăiam ceva acolo, li se părea că sunt nesimţit şi nu-i bag în seamă. Şi atunci m-am hotărât chiar să nu le mai zic nimic, dacă nu mă întreabă.

Intră o babă şi se uita ca bleaga-n vitrină, doar-doar o întreb dacă doreşte ceva. Se uita pe furiş la mine, iar eu mă uitam ţintă la ea. Tensiune mare, frate!… Într-un târziu, întreabă:

– Vinde cineva aici?

Mă uit pe sus, mă uit în spate. Eram singurul vânzător din magazin, cu halat şi ecuson. Dacă aveam permis de port-armă, nu mai eram acum, aici.

– Da! Eu! Nu am faţă?, răspund eu cu nodu-n gât şi cu mâna pe trăgaci. Doriţi ceva?

– Mda! Cârnaţii proaspeţi sunt proaspeţi?…

– Normaal. Doar ce i-am primit.

Erau săracii de vreo săptămână-n galantar, puţin cam negri, dar i-a cumpărat baba. Zice:

– Văd că aveţi ficat, rinichi… Aveţi şi creier?

Nu, nu aveam, că dacă aveam, era moartă de mult fiţoasa.

– Nu! Nu avem. Ne aduce mai rar.

– Atunci, daţi-mi două picioare!

– Cum doriţi? Mai lungi, mai din scurt?

– Ceva mai groase, dacă se poate! Vreau să-mi intre deajuns diseară la felu’ doi…

Ptiu!.. Şi era trecută de şaizeci. I-am dat două picioare mai potrivite, de nu s-a văzut şi vreo zece înjurături în gând, după care i-am mulţumit: ”Mai poftiţi pe la noi!”. Mă jur! Asta e ceva autentic. Dar, dacă am fi sinceri, cum ar fi sunat dialogul acesta? Intră baba-n magazin:

– Băi, floceo! Tu vinzi aici?…

– Nu, Harap Alb! Nu mai vezi, babo, sau ai căzut cloşcă?

– Ia, zi! Cârnaţii ăia jegoşi sunt proaspeţi?

– Normal! Acum trei luni mi i-a adus patronul.

– Se vede că n-ai creier, boule! Nu ştii să-i lauzi şi tu, ca să-i cumpăr.

– Şi ce-i fi vrând acuma, bre? Să te pup pe mata undeva, ca să-i cumperi?

– Nu, nu mai vreau cârnaţi. Dă-mi două picioare zdravene.

– Ei, hoo! Nesătulo! Aşteaptă că-ţi dau două picioare cu balans de te faci Apollo 13.

ipocrizie

Meseria de vânzător aş înregistra-o la categoria întâi de risc. Bieţii vânzători, ei nu au Protecţia Vânzătorului, ei trebuie să suporte orice dobitoc, ei trebuie să facă sluj până cumpără clientosul un milimetru de cârnat şi peste toate astea trebuie să fie şi ipocriţi, cu zâmbetul pe buze. Într-o zi, dimineaţă, la magazin, mă pune dracu’ să beau după cafea un iaurt plus o cola. Simt în stomac, în momentul acela, un mic vulcan. Ei, lasă că trece! Trag un vânt şi gata. O  rezolv. În clipa aia, intră-n magazin un client bengos, d’ăla ce se dă important, dar n-are bani nici să reîncarce cartela. Se uita, se uita…

– Doriţi ceva?, îl întreb.

– Mă uit!, zice importantul client.

Se uita în galantar ca curca-n lemne, de ziceai că-i Einstein când scria formule, iar pe mine mă tăia o diaree de ziceam că nici teoria relativităţii nu mă mai rezolvă.

– Dacă doriţi să vă ajut!?, zic eu cu vulcanul în plină accesiune.

– Lăsaţi, că mă descurc!, zice nemilosul spârcâit.

Mă învârt, mă sucesc, strâng din dinţi. Fac pe el, dacă nu cumpără ceva.

– Aş vrea să fac o varză. Ce-mi recomandaţi?, cere el un mic ajutor.

– Nişte costiţă e bună, dacă doriţi!, insist eu pentru a termina odată cerinţa lui prea lentă.

– Mda. Da’ e prea grasă, mustăceşte nehalitul.

– Vă recomand nişte spată.

– Nu. E aţoasă.

– Poate doriţi cutare.

– Nu, că e prea slabă şi are oase.

Lava vulcanică din stomacul meu mai avea câţiva milimetri până la punctul zero.

Ei, şi pentru acei câţiva milimetri trebuia să dau ultima bătălie. Ori mă chinuiam să-i fac pe plac vărzarului, ori făceam pe mine. Aşa că am lăsat-o dracului de ipocrizie, n-am mai răbdat şi l-am poftit frumos afară:

– Băăăă!!!Mă mai freci mult la cap cu varza ta? Ieşi-n varza mă-tii afară, că nu pot să te mai rabd! Îmi dau drumul pe tine şi pe varza ta!. Pe mine n-aveam curaj, nu? Ce tot mă freci cu hoiturile astea pentru varza ta? Crapă-n tine ce-o fi, până o da diareea peste tine. Ieşi afară, c-am închis!

Amărâtu’ a ieşit ca un robot fără baterii, iar eu am scăpat urgent de urgenţă. A doua zi eram concediat. Nu-mi părea rău. Mă simţeam uşurat, nu mă refer la diaree, liber şi cu conştiinţa împăcată c-am reuşit să mă descarc, să fiu eu însumi, chiar dacă am fost într-o situaţie extremă. Aşa că, oameni buni şi nebuni! Nu am scris aceste rânduri ca să vă spun glume, vrăjeli, comicării d’astea. Pur şi simplu am descris o situaţie generală a naturii umane pe care sigur o ştiţi, dar nu o recunoaşteţi. Ori vă e teamă să vă pierdeţi o slujbă, un statut social, soţia, prietena, ori sunteţi convinşi că aşa trebuie să fie societatea, că aşa sunteţi din construcţie, copiind unul de la altul fraze şablon, etichete, prostii. Cum e şi cu tipicăriile astea verbale, dar asta e altă poveste. Ar trebui să cam finalizez povestea asta cu ipocrizia şi, sincer, nu ştiu cum să închei. Cu un salut, ceva, un ”la revedere!” ştiu eu, să nu înţelegeţi altceva din salutul meu, faţă de cele ce am spus până acum. Luaţi-o şi voi cum vreţi! ”Hai, pa!”

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.