Credința în existența jinnilor (se poate translitera în română și ca „ginni” sau „djinni”) ocupă un loc important în cosmologia islamică și face parte din concepția despre lumea văzută și cea nevăzută (al-ghayb) a acestei religii. Deși în cultura populară jinnii sunt adesea asociați cu legende, duhuri, spirite sau ființe capabile să îndeplinească dorințe, în teologia islamică ei reprezintă o categorie distinctă de făpturi, create de Dumnezeu și supuse acelorași principii morale și religioase ca oamenii. În cele ce urmează ne vom ocupa de statutul jinnilor în tradiția islamică, de originea lor, de rolul pe care îl ocupă în creație și de relația lor cu omul, așa cum reiese din Coran și din tradiția profetică.
Potrivit unui hadith autentic relatat în Sahih Muslim, Profetul Muhammad a afirmat că „îngerii au fost creați din lumină, jinnii au fost creați dintr-o flacără de foc fără fum, iar Adam a fost creat din ceea ce v-a fost descris (adică din lut)”. Acest hadith stabilește diferența ontologică dintre cele trei mari categorii de ființe inteligente create de Dumnezeu. Dacă îngerii sunt creați din lumină și oamenii din pământ (lut), jinnii sunt creați din foc fără fum (mārij min nār), ocupând astfel o poziție intermediară (barzakh) în ordinea creației. Ei sunt ființe supranaturale, invizibile pentru oameni în condiții obișnuite, dar înzestrate cu gândire, voință și responsabilitate morală.
Textele islamice indică, de asemenea, că jinnii au fost creați înaintea oamenilor. Coranul afirmă că omul a fost creat din lut, în timp ce jinnii au fost creați anterior din „focul arzător” (nār al-samūm) (Coran 15:26–27), ceea ce arată că existența lor precede apariția lui Adam.
Din punct de vedere etimologic, termenul arab jinn (جن) provine din rădăcina triliteră j-n-n, care exprimă ideea de „a ascunde”, „a acoperi” sau „a fi nevăzut”. Din aceeași rădăcină derivă și alte cuvinte arabe, janīn („făt”, ascuns în pântecele mamei) sau majnūn („posedat”, respectiv „nebun”, în sensul clasic al termenului). Denumirea jinn reflectă astfel caracteristica lor fundamentală: aceea de ființe ascunse privirii omenești. Termenul jinn și derivatele sale apar de aproximativ 29 de ori în Coran, iar întreaga Sură 72 poartă titlul Al-Jinn („Jinnii”).
La fel ca oamenii, jinnii au fost creați cu un scop precis. Coranul afirmă explicit: „Nu i-am creat pe jinni și pe oameni decât pentru ca ei să Mă adore.” (Coran 51:56). Versetul este fundamental pentru antropologia și cosmologia islamică, deoarece așază cele două categorii de ființe inteligente sub aceeași obligație religioasă: adorarea și supunerea față de Dumnezeu. Din acest motiv, în numeroase pasaje coranice jinnii și oamenii sunt menționați împreună, formând cele două comunități responsabile moral înaintea Creatorului. Această responsabilitate implică și faptul că jinnii vor fi judecați în Ziua de Apoi, asemenea oamenilor. Ei posedă libertate de voință și libertate de alegere, putând opta între credință și necredință, între ascultare și neascultare, între bine și rău. Astfel, există jinni credincioși (muslimūn) și jinni necredincioși (kāfirūn), iar fiecare va răspunde individual pentru propriile fapte.
Cel mai cunoscut dintre jinni este Iblis sau Shayṭān (Satana sau Diavolul). Potrivit Coranului, Iblis se afla în compania îngerilor în momentul creării lui Adam. Atunci când Dumnezeu le-a poruncit îngerilor să se prosterneze înaintea lui Adam ca gest de onoare și salut, toți au ascultat porunca divină, cu excepția lui Iblis. Refuzul său s-a întemeiat pe mândrie: el a susținut că este superior lui Adam, deoarece fusese creat din foc, în timp ce omul fusese creat din lut (Coran 7:12; 38:76). Coranul precizează însă în mod explicit că Iblis era unul dintre jinni (Coran 18:50), iar neascultarea sa a fost posibilă tocmai pentru că, spre deosebire de îngeri, dispunea de libertatea de a alege. Ca urmare a nesupunerii sale, Iblis a fost blestemat și alungat din Paradis. Totuși, înainte de plecarea sa, el I-a adresat lui Dumnezeu o ultimă rugăminte: să-i fie îngăduit să trăiască până în Ziua Judecății pentru a-i ispiti pe oameni și a-i îndepărta de calea cea dreaptă. Dumnezeu i-a acordat acest răgaz, nu ca validare a acțiunilor sale, ci ca parte a încercării la care sunt supuși oamenii (Sura 7:13-18).
Prima manifestare a acestei misiuni a fost ispitirea lui Adam și a Evei, pe care Iblis i-a convins să mănânce din pomul interzis, fapt ce a dus la alungarea lor din Paradis și la începutul existenței omenirii pe pământ (Sura 7:19-27). Mulți dintre jinni l-au urmat pe Iblis, spunându-se în Coran despre ei că sunt aliați pentru cei care nu cred dintre oameni și că nu pot fi văzuți cu ochiul liber (Sura 7:27). Aceștia sunt shayaṭin sau șeitanii, diavolii. Astfel, se constată o primă diferență între demonologia islamică si cea creștină: în islam, diavolii nu sunt îngeri căzuți, ci un alt tip de ființe sau o creație separată, adică jinnii.
Imaginea jinnilor în tradiția islamică este însă mult mai complexă decât aceea a unor simple ființe malefice. După cum am arătat, jinnii dispun de libertate de alegere, ceea ce înseamnă că, asemenea oamenilor, există atât jinni credincioși, cât și jinni necredincioși. Coranul însuși prezintă existența unor jinni care au acceptat mesajul islamic și au devenit credincioși.
În acest context trebuie înțeleasă și Sura 72, intitulată Al-Jinn („Jinnii”). Tradiția islamică relatează că această sură a fost revelată după ce un grup de jinni ar fi auzit într-o noapte, în deșert, recitarea Coranului de către Profetul Muhammad în timpul rugăciunii. Impresionați de frumusețea și conținutul revelației, aceștia au crezut în mesajul divin și s-au întors la semenii lor pentru a le transmite ceea ce auziseră. Primele versete ale surei reproduc chiar mărturisirea lor: „Noi am auzit un Coran minunat, care călăuzește către drumul cel drept. Noi credem în el și nu-i vom face Domnului nostru niciun asociat!” (Sura 72:1–2). Episodul are o importanță deosebită în tradiția islamică, deoarece confirmă faptul că revelația coranică nu era destinată exclusiv oamenilor.
În aceeași direcție merge și convingerea larg răspândită în literatura islamică potrivit căreia Muhammad nu a fost trimis ca profet doar pentru oameni, ci și pentru jinni. Misiunea sa profetică avea, așadar, un caracter universal, adresându-se tuturor ființelor raționale create de Dumnezeu. Mai multe hadith-uri relatează că Profetul s-a întâlnit în mod direct cu grupuri sau căpetenii ale jinnilor, cărora le-a recitat Coranul, explicându-le învățătura islamică și chemându-i la credință.
În ceea ce privește locurile în care ar trăi jinnii, tradiția islamică îi asociază frecvent cu spațiile pustii sau nepopulate. Deșerturile, peșterile, ruinele, casele abandonate, cimitirele sau alte locuri izolate, dar și cele murdare (toaletele) sunt considerate, în imaginarul religios și popular, locuri în care aceștia își pot avea sălașul. Literatura hadith-urilor conține și referiri la hrana jinnilor. Într-o relatare autentică se afirmă că oasele peste care a fost rostit numele lui Dumnezeu devin hrană pentru jinnii credincioși.
Textele islamice menționează și existența mai multor categorii de jinni. Un hadith îi împarte în trei tipuri: unii au aripi și zboară prin văzduh, alții iau forma anumitor animale precum șerpii și câinii, iar alții călătoresc și se stabilesc în diferite locuri asemenea oamenilor. De asemenea, în sursele islamice apar anumiți jinni cu funcții specifice precum: Qareen (jinnul individual al fiecărui om care îl îndeamnă la păcate), Khubuth și Khabaith (jinnii masculini și feminini ce se ascund în toalete), Al-Walhan (jinnul care se joacă cu apa de la abluțiune și îi face pe oameni să consume multă apă) sau Khinzib (jinnul care îi împiedică pe musulmani de la a fi concentrați în timpul rugăciunii).
Coranul mai relatează și că Dumnezeu i-a supus regelui și profetului Solomon (Sulaymān), fiul lui David (Dāwūd), atât vântul, cât și jinnii, care îi executau poruncile și îl ajutau la ridicarea construcțiilor și la alte activități (Sura 21:81-82; 27:17, 39; 34:12–14; 38:36–38). În jurul acestor pasaje s-a dezvoltat ulterior o bogată tradiție legendară, potrivit căreia Solomon ar fi închis unii jinni răzvrătiți în vase sau sticle sigilate, pe care le-ar fi ascuns în diferite locuri. Potrivit acestor legende, cine descoperă un asemenea vas poate elibera jinnul captiv, care îi va îndeplini trei dorințe.
Aceste motive au fost preluate și dezvoltate în literatura orientală medievală, în special în celebrul ciclu de povestiri O mie și una de nopți. De aici provine și imaginea devenită celebră în cultura universală a duhului care iese din lampă sau dintr-o sticlă și îndeplinește dorințele celui care l-a eliberat. Personajul cunoscut astăzi drept „Duhul Lămpii” din povestea lui Aladin, popularizat la scară mondială prin adaptările realizate de studiourile Disney, își are astfel originea în reinterpretarea literară și folclorică a tradițiilor referitoare la jinni și la regele Solomon, deși aceste elemente nu apar în această formă în Coran.
Pe lângă aceste reprezentări literare și fantastice, tradiția islamică păstrează și o dimensiune profund religioasă și uneori înfricoșătoare a jinnilor. În numeroase comunități musulmane persistă convingerea că anumite locuri pustii sau abandonate sunt bântuite de jinni, motiv pentru care oamenii evită să le frecventeze fără rostirea unor formule religioase de protecție. De asemenea, vrăjitorii și practicanții magiei sunt adesea percepuți ca întreținând relații cu jinnii necredincioși sau răuvoitori, de la care ar primi informații ori puteri supranaturale.
În acest context este adesea menționată lucrarea Shams al-Maʿārif (Soarele gnozei), atribuită lui Ahmad al-Būnī (d. cca. 1225). Cartea este probabil cel mai cunoscut tratat de magie și ocultism din tradiția islamică și conține combinații de litere, tabele numerice, formule, invocații și simboluri cu presupuse puteri supranaturale. Se crede că autorul ar fi redactat lucrarea în urma unor contacte sau dialoguri cu jinnii și că textul conține metode de invocare a lor. Din acest motiv, numeroși teologi și învățați musulmani au condamnat utilizarea ei, iar autoritățile religioase din unele state islamice, precum Arabia Saudită, au emis recomandări și interdicții privind tipărirea, comercializarea și distribuirea lucrării, considerând-o incompatibilă cu învățătura islamică și favorabilă răspândirii practicilor oculte.
Totodată, tradiția islamică a dezvoltat și numeroase mijloace de protecție împotriva influenței jinnilor răuvoitori, multe provenite chiar de la Profet. Cele mai importante sunt recitarea unor pasaje din Coran, precum celebrul verset 255 din Sura 2 numit „Versetul Tronului” (Ayat al-Kursī), ultimele două versete din aceeași sură (285 și 286) și Surele 113 (Al-Falaq) și 114 (An-Nās), considerate rugăciuni de protecție împotriva răului. În anumite regiuni ale lumii islamice se întâlnesc și practici populare care implică purtarea unor talismane sau amulete cu versete coranice, deși legitimitatea acestora este dezbătută în cercurile teologice. De asemenea, există și diferite formule de consacrare precum Bismillah („În Numele lui Allah”) care se spun înainte de fiecare acțiune (când intri în casă, când mănânci etc) pentru a te pune sub protecția divinității împotriva jinnilor.
Toate aceste elemente demonstrează că figura jinnilor continuă să ocupe un loc important atât în tradiția religioasă islamică, cât și în cultura populară a numeroaselor societăți musulmane. Dincolo de spațiul arab, credința în jinni s-a întâlnit și s-a combinat cu tradițiile locale din Turcia, Iran, Africa subsahariană, India, Pakistan, Indonezia și alte regiuni islamizate, unde jinnii au fost uneori identificați sau asociați cu spirite și ființe supranaturale din legendele autohtone. În acest fel, conceptul islamic al jinnilor a depășit cadrul strict teologic, devenind unul dintre cele mai persistente și influente elemente ale imaginarului religios și folcloric din lumea musulmană.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Al-Ashqar, Umar Sulaiman, The World of the Jinn and Devils, trad. Jamal al-Din M. Zarabozo, Denver, Al-Basheer Publications and Tran, 1998;
Ashour, Mustafa, The Jinn. In the Qur’an and the Sunna, trad. Aisha Bewley, London, Dar Al-Taqwa Ltd., 1989;
Taymiyyah, Ibn, Essay on the Jinn (Demons), trad. Abu Ameenah Bilal Philips, Riyadh, International Islamic Publishing House, 2005;
Yahya, Abd Ar-Razzaq, Aperçus sur la doctrine akbarienne des jinns suivi de L’Homme fut serpent autrefois, Paris, Le Turban Noir, 2021.
