„John Gabriel Borkman” de Ibsen – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

83
Henrik Ibsen, portret de Henrik Olrik, 1879
Henrik Ibsen, portret de Henrik Olrik, 1879

cronica de teatru logo leviathanSurpriza foarte plăcută pe care am avut-o aflând că pot vedea pe scenă, la Tel Aviv, un Ibsen, surpriza asta o pot defini chiar ca pe un șoc – precum am semnalat nu o dată, clasici se joacă prin partea locului foarte puțin, iar piesa cu pricina este una dintre cele mai dificile pentru interpreți dintre cele scrise de genialul norvegian, pe care mulți îl consideră părintele realismului teatral modern – asta a și fost, nu înainte de fi produs două grandioase poeme dramatice în tradiție romantică, Brand și Peer Gynt, însă înainte de a fi preluat și dezvoltat într-un mod inimitabil sugestii primite de la simbolism.

John Gabriel Borkman (1896) este povestea unui bancher prins asupra unor malversațiuni, care s-a reîntors acasă după niște ani petrecuți în pușcărie și se confruntă cu tensiuni acute în familia lui, trăind între o soție pentru care a încetat să existe și o cumnată care încă îl mai iubește, deși odinioară a părăsit-o preferându-i o căsătorie avantajoasă; pe lângă aceste tensiuni, personajul ibsenian e pus și față în față cu perspectiva de a fi abandonat de către propriul său fiu. E foarte greu de rezumat ideea directoare a acestei drame, una dintre cele mai întunecate ale autorului. Eroul titular plătește pentru faptul că s-a înșelat asupra propriei vocații, punând aurul mai presus de sentimente – nu din lăcomie de bani, ci din lăcomie de putere; el și-a ruinat astfel viața, ruinând-o și pe a mai multora din jurul lui. Ratarea aduce în viața lui Borkman și a celor care-l înconjoară obsesia morții. Posibilitatea unei redempțiuni e cu totul vagă – fiul fostului bancher evadează împreună cu iubita din universul tatălui său; acesta fuge din casă și, în gerul de afară, e doborât de un atac de cord; un funcționar de treabă cu veleități literare e singurul care îi rămâne până la urmă devotat fostului patron, nevasta și cumnata – surori gemene, și rivale – se împacă într-un târziu, nemaiavând încotro. O foarte vagă rază de lumină în final, după consumarea deplină a tuturor dezastrelor. Însă admirația mea dintotdeauna pentru opera lui Ibsen nu a fost singurul motiv care m-a mânat la spectacol; un alt motiv a fost numele regizorului – născut la Ierusalim în 1938, regizor și poet, eminent pedagog, Yossi Izraely, absolvent al Academiei de artă dramatică de la Londra, este una dintre personalitățile cele mai marcante ale teatrului din Israel; nu puține dintre montările lui au devenit repere în istoria artei scenice din această țară, începând cu Uts-Li Guts-Li, dramatizarea lui Abraham Shlonski după o poveste din colecția fraților Grimm, la Teatrul Cameri în 1965, continuând cu Creditorii lui August Strindberg (1966), cu piesa lui Mrożek, Striptease (1967) și cu piesa lui Beckett, Așteptându-l pe Godot (1969), apoi cu dramatizările realizate de regizor după proze ale lui Sh.Y.Agnon; Yzraely are și o solidă reputație internațională; pe lângă toate astea e socotit ca un „specialist” în montarea dramei ibseniene; numeroase premii și distincții au încununat de-a lungul anilor punerile lui în scenă. Văzut, spectacolul m-a lăsat pradă unor sentimente contradictorii. Să menționez, înainte de orice, că el se joacă fără decor – un singur scaun în mijlocul scenei e tot decorul, numai unghiul în care se află acest scaun față de rampă se schimbă, cu rost și socoteală, în cursul spectacolului. Asta arată, s-ar putea spune, cu minimă exagerare, că, în fond, reprezentarea acestei piese a lui Ibsen nu cere nici un fel de scenografie – câte dintre celelalte piese ale lui cer într-adevăr decor? Costumele, în schimb, sunt întru totul remarcabile – Liron Faniel; ele sunt de epocă, foarte abil reduse la linia definitorie a acesteia, și sunt toate, absolut toate, alburii. Textul lui Ibsen –

penultima piesă scrisă de genialul dramaturg (în 1896 ) – a fost, după cum era și de așteptat, considerabil scurtat, dar a fost scurtat inteligent, și versiunea de spectacol, foarte concentrată, nu se înfățișează ca un penibil digest al piesei. Ea pune abil în valoare esențialul mesajului comunicat de marele norvegian. Nu pot să ascund însă că, dacă versiunea prescurtată transmite exact ideile directoare ale dramei, ea nu parvine însă, în concentrarea ei, să transmită și atmosfera pe care o comunică piesa lui Ibsen la lectură; mie mi se pare că această atmosferă are o importanță capitală în estetica teatrală ibseniană – ea creează acolo vehicolul pentru emoție, emoția în absența căreia ideile pierd mult din puterea lor de convingere, iar drama e văduvită de poezia ei. Spectacolul pus în scenă de Yossi Izraely este de o exemplară limpezime, n-aș spune însă că e tulburător –

aspectele poetice ale textului nu răzbat în scenă așa cum cred eu că ar trebui. În rolul titular, Shalom Shmuelov transmite cu impresionantă exactitate ambiguitățile personajului său, care are grandoare în ciuda imenselor lui defecte, în pofida infamei lui slăbiciuni pentru bogăție. Aș menționa cu mare plăcere și alte realizări actoricești – remarcabile – din spectacol, dacă programul de sală al acestuia (exista un asemenea program !) n-ar tăinui, după detestabilul obicei al locului, cine ce rol juca… Regret că nu-mi pot amănunți afirmațiile, și regret asta cu atât mai mult, cu cât erau, în montare, interpretări actoricești întru totul vrednice de laudă – Dalia Shimko, Hadar Galron, Raphi Kalmer și alții. Supără doar răcnetele de mahalagoaice pe care și le îngăduie când și când actrițele. Ce trebuie însă neapărat să subliniez apăsat e faptul că publicul, atât cât era fără să umple sala, a urmărit spectacolul într-o tăcere reculeasă și a știut să aprecieze izbânzile interpretative de acolo. E sigur, susțin, că a înțeles și ideile centrale ale piesei, pe care cred că și le-a și însușit. Ibsen nu e un autor demodat, e actual astăzi mai mult ca oricând.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

1 COMENTARIU

  1. Domnule Gheorghe Miletineanu îmi plac mult cronicile dumneavoastră și le citesc nu nesaț. Mă surprinde însă o contradicție apărută în textul de mai sus.
    Descrierea de început unde ați spus că ”Eroul titular plătește pentru faptul că s-a înșelat asupra propriei vocații, punând aurul mai presus de sentimente – nu din lăcomie de bani, ci din lăcomie de putere…” este în contradicție cu o altă descriere de la sfârșit în care actorul care interpretează rolul personajului descris anterior ”are grandoare în ciuda imenselor lui defecte, în pofida infamei lui slăbiciuni pentru bogăție”. Sper să nu vă mâhnesc cu observația mea.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.