În 1958, din grupul de prieteni arestați odată cu Constantin Noica și Dinu Pillat făcea parte și Nicu Steinhardt. Tot lotul era format din intelectuali unul și unul: Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marietta Sadova și alții. Acesta era așa-zisul ”lot al intelectualilor mistico-legionari”. Bineînțeles, Steinhardt a fost condamnat și el și a făcut pușcărie.
Dar acolo, în închisoarea Jilava, s-a întâmplat cu el minunea convertirii la Hristos. El, evreul, cere să se boteze. La 15 martie 1960, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl creștinează, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu, iar ca martori îi are pe Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, ”spre a da botezului un caracter ecumenic”, cum avea să scrie el entuziast.
După botez a trăit adevărate ”asalturi de fericire”. Acele pasaje care descriu starea celui ”renăscut din apă viermănoasă și din Duh” merită se le recitim, poate mai ales atunci când ne simțim ”căldicei” în credință sau poate prea siguri de confortul nostru cotidian. Iată ce scria Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”*): ”Se întâmplă ca și de pe urma fericirii să te pomenești treaz în toiul nopții. Așa mi s-a întâmplat mult timp după ce am primit botezul. Doar din bucurie – out of sheer joy, aus lauter Freude – deschideam brusc ochii, cuprins de o stare euforică, izvoditoare nu de adormire – ca de la stupefiante –, ci de veghe, de viață supraintensă; de somn îmi mai ardea mie? de odihnă? de uitare? de oblivion ori evadare? Nu, de prea plin îmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să-i zgâlțâi pe ceilalți, să le spun cât sunt de fericit, să-i rog să-și dea seama ce comoară posedă cu toții, ce sobiță minunată, ce tranchilizant fără prescripție medicală. Noroc de mine cu strășnicia regulamentului care mă împiedică să mă dau în spectacol. Ceva din felul meu diurn de a fi trădează probabil, măcar în parte, veselia mea lăuntrică, deoarece unora le sunt surprinzător de drag, în timp ce altora le impun o solidă antipatie.”
Botezul și convertirea sunt definitorii pentru cel care, eliberat din pușcărie, avea să devină monah, retrăgându-se la Mănăstirea Rohia din Maramureș. Vocația monahală a împletit-o în continuare cu aceea culturală, continuând să scrie și să fie la curent cu tot ce era valoros în țară, ba chiar și în afara ei.
Apărută postum, ”Jurnalul fericirii”, cartea cea mai cunoscută a lui Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912, Pantelimon, jud. Ilfov – 30 martie 1989, Baia Mare), este mărturisirea de preț a celui convertit, dar și cartea care a fascinat o seamă de tineri la publicarea ei după 1990 și continuă să o facă și azi. Într-un interviu acordat lui Călin Emilian Chira și publicat în cartea ”Convorbiri despre N. Steinhardt”**), George Ardeleanu explică succesul ”Jurnalului fericirii”:
”Nu doar pentru că este jurnalul unui proces și al unei detenții – este singurul text memorialistic despre acest proces, scris de un component al lotului Noica-Pillat. Nu doar pentru că este jurnalul unei extraordinare convertiri, ci și pentu că ne oferă o imagine edificatorare a secolului XX – antebelic, interbelic și postbelic. Destinul lui Steinhardt se află la incidența marilor dezbateri, a marilor tensiuni de idei ale secolului trecut, românesc și european.”
Citate din ”Jurnalul fericirii”
”Mai bine-mi este să mor odată cu Hristos, decât să-L reneg.”
”Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.”
”Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenţi.”
”Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală.”
”În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre –, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.”
”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt.”
”Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.”
”De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.”
”Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.”
”Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează.”
”Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.”
”Dumnezeu iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea.”
”Noi vorbim de blândeţea lui Iisus – arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o însuşire a sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însuşirea aceea e curajul.”
”Am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.”
”Singura şansă a creştinismului răsăritean este aceea a unui război întru cuvânt.”
”Niciuna dintre virtuţi şi niciunul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvârşirea.”
”Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.”
”Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pământ încolţeşte grâul. Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorânduielii şi al măştilor.”
”Biruinţa nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.”
”Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului.”
”Ce înseamnă credinţa? Încrederea în Domnul deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.”
”Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.”
”Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme.”
”Trebuie să avem mintea aspră şi inima blândă.”
”Morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.”
”Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu poate funcţiona decât într-o societate morală.”
”Suntem părţi ale unui sistem închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului. Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situaţie de om, care de fapt nici nu poate şti nimic. Cine se spune că ştie se înşeală.”
”Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru.”
”Creştinismul este o şcoală a fericirii.”
________
*) Ediția întâi (îngrijită si postfață de Virgil Ciomoș), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991. Reeditată la Dacia (8 ediții) și la Editura Polirom, în seria ”Integrala operei lui Nicolae Steinhardt” (în coeditare cu Mănăstirea ”Sfânta Ana” Rohia).
**) București, Editura Eikon, 2010.
Vezi și: ”Scrisori şi prietenie între Steinhardt şi Ierunca” de Daniela Șontică
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
