Lea Goldberg, ”Castelana” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

57
”Castelana” de Lea Goldberg, Centrul de Cultură Einav, Tel Aviv
”Castelana” de Lea Goldberg, Centrul de Cultură Einav, Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanLea Goldberg (1911 – 1970) provenea dintr-o familie care locuia la Kaunas în Lituania, dar s-a născut la Königsberg, pentru că maică-sa a căutat condiții medicale mai bune pentru nașterea copilului. Mai târziu însă Lea declara adesea ca loc al nașterii ei Kaunas, și nu Königsberg, orașul al cărui nume a fost schimbat la un moment dat în Kaliningrad.

La izbucnirea Primului război mondial părinții Leei au căutat refugiu în Rusia. În 1919, când se întorceau la Kaunas, grănicerii l-au acuzat pe tatăl fetiței că ar fi ”spion bolșevic”. Timp de o săptămână ei l-au izolat într-un grajd și l-au pregătit zi de zi pentru o execuție care, în mod sistematic, era în ultima clipă contramandată. Tatăl Leei a suferit, nu e de mirare, o gravă dereglare mentală și, revenit la Kaunas, a dispărut curând de acolo, căutând undeva un tratament. Ce s-a întâmplat pe urmă cu el nu se știe. Într-un roman publicat în 1946, Lea Golberg își dezvăluie teama obsesivă de boli psihice. Teamă lesne de înțeles.

Părinții fetiței vorbeau mai multe limbi, dar nu și ebraica. Lea Goldberg a învățat încă de mică această limbă, la școală. Întreaga ei creație literară, ca și însemnările ei cu caracter personal, sunt scrise, toate, în ebraică, și numai în ebraică, deși scriitoarea era versată în mai multe limbi europene. ”Să scriu în altă limbă decât ebraica e pentru mine ca și cum n-aș scrie deloc”, a notat ea în jurnal. Și asta într-un moment în care dorința de a fi scriitoare devenise de-acum pentru ea ”singurul obiectiv”.

Scriitoarea a obținut titlul de PhD la Universitățile din Berlin și din Bonn, în limbi semitice și în germană. În 1935 ea s-a stabilit la Tel Aviv împreună cu mama ei, de care dispariția tatălui o legase neobișnuit de puternic. Lea Goldberg nu s-a măritat niciodată și a locuit împreună cu maică-sa, mai întîi la Tel Aviv, apoi la Ierusalim, unde a făcut o frumoasă carieră universitară, până când a fost doborâtă de cancer în 1970 – fusese o fumătoare înveterată. Era de-acum distinsă cu importantul premiu Ruppin, iar Premiul Israel pentru literatură, care i s-a decernat post-mortem, în 1970, a fost luat în primire de către maică-sa.

Lea Goldberg a scris foarte mult, versuri, proză, poezii pentru copii, publicistică. A și tradus enorm – versuri și proză, printre altele cele patru volume ale romanului ”Război și pace”. Înainte de toate însă a fost poetă, o poetă cu un timbru al ei, unic, intim, profund, concis și de o mare limpezime. A tradus poeme al Annei Ahmatova și a fost influențată de acmeism. Notez în treacăt că s-a ferit consecvent să scrie poezie politică.

Nu sunt poet, nici traducător de poezie, dar aș fi încântat să pot da cititorilor mei măcar o idee foarte vagă a modalității poetice caracteristice pentru Lea Goldberg: ”Verdele e azi nespus de verde./ Și cenușiul azi cumplit de cenușiu./ Un pic de negru, și nici strop de alb pe-aici./ Cel tulburat e foarte tulburat./ Trecutul, azi – cu totul depărtat./ Un pic de viitor, prezent pe-aicea – ioc,/ Chiar nici un pic, deloc-deloc”.

Castelana

Castelana nu e singura piesă de teatru a Leei Goldberg. Piesa a fost scrisă în 1954, și jucată pentru prima oară în 1955, la Teatrul Cameri. A dobândit cu timpul statut de lucrare clasică a dramaturgiei israeliene, a fost tradusă și jucată peste hotare, mi se pare că și în România, la Teatrul Evreiesc de Stat. Și, așa cum se întâmplă cu multe lucrări clasice, nu revine prea des în repertoriile teatrelor din Israel. Bănuiesc că, în cazul Castelanei, există pentru această reținere a instituțiilor teatrale față de textul Leei Goldberg câteva explicații concrete. Cu aceste explicații am să și încep, înainte de a mă opri nițel asupra piesei.

Castelana nu e scrisă de un dramaturg profesionist, ci de un poet extraordinar. Textul e redactat într-o ebraică arhaică, de mare frumusețe, fără doar și poate, dar o ebraică pe care în secolul XXI n-o mai vorbește nimeni. Sunt în imposibilitate să apreciez dacă în anii ’50 ai secolului trecut, acum mai bine de jumătate de veac, se mai vorbea încă așa cum vorbesc eroii piesei Leei Goldberg sau vorbirea lor, cu parfum de odinioară și de altădată, era de-acum o convenție literară ca toate convențiile. Oricum, astăzi această vorbire sună livresc, cu tot ce implică asta ca stavilă pentru eventuale montări ale piesei.

Și mai e ceva. Operă de poet, nu de dramaturg de meserie, învățat să construiască dialoguri de ping-pong cu replicile, Castelana e o piesă – sper să mi se permită termenul – guralivă, care savurează zicerile pe îndelete și nu se ferește de redundanțe, ci le cultivă. Nici asta nu apropie piesa de deprinderile unui public care, în zilele noastre, comunică necontenit prin SMS.

Acestea fiind zise, Lea Goldberg – care iubea teatrul și îl cunoștea foarte bine, a fost și cronicar dramatic într-o vreme – a împletit cu har în piesa ei o intrigă foarte tensionată, cu o atmosferă sugestivă, încărcată de simboluri.

Ideea acestui ”episod dramatic în trei acte” – așa și-a subintitulat drama autoarea – i-a fost sugerată scriitoarei de o vizită întreprinsă în 1947 în Cehia, unde a fost găzduită într-un castel devenit casă de oaspeți pentru scriitori. Pe drum către castel, Lea Goldberg a fost informată că acolo a locuit Wilhelm Frick, guvernatorul nazist al Boemiei și Moraviei. La castel, Lea Goldberg a întâlnit un om venit anume ca să cerceteze cărțile în ebraică din biblioteca acelui castel, cărți luate abuziv de la evrei; ideea era ca aceste cărți să fie recuperate în folosul neamului lui Israel. Deși scriitoarea n-a vrut să înnopteze în odaia în care locuise Frick, întâmplarea a făcut ca ea să doarmă tocmai în acea odaie, ceea ce ea a aflat abia a doua zi.

Cum se desenează acțiunea piesei? Ea se petrece în 1947, la doi ani și mai bine de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un vechi castel, undeva în Europa Centrală. Sand, israelianul care călătorește din castel în castel cercetând bibliotecile în căutare de scrieri interesante pentru studiul iudaismului, se întîlnește acolo cu Dora, care caută în Europa copii evrei orfani, pentru a-i convinge că viitorul lor fericit este în Israel. O furtună cumplită, cu fulgere și tunete, îi reține peste noapte la castel, cu toate că atmosfera acestuia îi neliniștește, după cum îi neliniștește și bizarul paznic al castelului, un anume Zabrodski, despre care nu e clar dacă vrea să-i gonească de acolo sau e dispus să fie o gazdă ca la carte. Zabrodski se retrage și, în cursul nopții, apare pe neașteptate, din tainițe ale castelului, pe o ușă secretă, o fată de 19 ani, Lena, care, evreică fiind, s-a salvat fugind de acasă și a fost ascunsă de Zabrodski la castel. Necazul e că salvatorul ei îi ascunde că războiul s-a terminat de mult și fata trăiește în continuare terorizată de temerea că naziștii îi vor descoperi ascunzătoarea. Sand și Dora se străduiesc s-o convingă că situația reală nu este cea pe care Zabrodski o întreține în imaginația fetei cu scopul de a o reține la castel. Între egoismul paznicului, care e, de fapt, afirmă el, conte și proprietar al clădirii, și nălucirile fetei, lăsate să creadă că ea e acolo castelana, se duce o luptă crâncenă. Lea Goldberg întreține abil suspense-ul – în cele din urmă, descoperirea adevărului o va dărâma pe Lena sau o va determina să-și dorească un viitor în Israel, care reprezintă și pentru Sand, dar și pentru Dora tărâmul făgăduinței. Conflictul dramei e purtător de semnificații pe mai multe planuri – tradițiile europene și edificarea unei lumi noi în Orientul Mijlociu, o tinerețe schilodită de naziști, dar funciarmente sănătoasă, și o bătrânețe înțepenită în ale ei și lipsită de scrupule, sentimente spontane și sincere față în față cu manipulări viclene care îi frustrează și îi nefericesc pe semeni.

Piesa Leei Goldberg e jucată în momentul de față într-o sală care, de fapt, nu este o sală de teatru, ci o sală destinată celor mai diverse spectacole, într-un mare centru comercial al orașului, la doi pași de primărie. Sala aceasta face o intensă publicitate acțiunilor culturale pe care le adăpostește, trimite prin poștă broșuri de reclamă vizitatorilor ei potențiali, dar la multe dintre aceste acțiuni prețurile biletelor sunt, vai!, prohibitive.

Fotografii din spectacol
Fotografii din spectacol

Ce pot scrie despre spectacolul de la Centrul de cultură Einav? Producția pare a fi a Centrului, adică e alcătuită din câțiva actori care, în principiu, țin de diverse alte trupe teatrale, și sunt reuniți aici ad- hoc, de către Centrul Einav, în serile când nu e nevoie de ei, în teatrele unde figurează pe statul de funcțiuni. Scena sălii de spectacole a Centrului nu e o scenă adevărată de teatru – are un prosceniu semicircular, care iese în afara ”oglinzii” unei scene lipsite de adâncime. În aceste condiții ingrate Shimon Kastiel a compus un decor care, dacă nu înfățișează chiar un castel, medieval sau baroc, sugerează plauzibil un interior burghez care se respectă, cu mobile tapisate în roșu închis, cu multe lămpi, cu un birou somptuos, cu un pian cu coadă, cu biblioteci, una de-adevăratelea, altele pictate pe fundal, cu o pendulă în locul ceasului cu cuc indicat de autoare, cu o servantă elegantă pe rotițe… Fereastra care, la un moment dat, se deschide, și prin care Lena intră din nou, fericită, în contact cu lumea exterioară, cu natura, este plasată nu la nivelul spațiului de joc, ci la etaj (probabil ca rezultat al unor constrângeri provenite din arhitectura sălii); fata se adresează peisajului din fața castelului fiind orientată către public, pe deasupra interiorului descris sumar mai sus; soluția asta e, din păcate, perfect absurdă.

Costumele (Achikam Zipkis) conțin o aluzie (vagă, dar satisfăcătoare) la moda anului 1947, când se petrece acțiunea piesei. Ilustrația muzicală a montării, discretă, dar sugestivă, este realizată de Effi Shoshani, unul dintre cei mai dăruiți autori israelieni de muzică pentru spectacole de teatru.

Textul Leei Goldberg a fost considerabil scurtat (”redactarea” textului e semnată de Avishay Ben Gal, regizorul montării) – spectacolul durează, fără pauză, și jucat foarte strîns, doar o oră și jumătate. Nu mi s-a părut că se pierde ceva din substanța piesei. Parfumul arhaic e aproape cu totul absent din spectacol; se remarcă doar o anumită formă pronominală de negație a verbelor, o formă care în ziua de azi nu se mai folosește decât în scrisori oficiale (și în traduceri ”de artă”!). Dar n-am simțit în spectacol lipsa acestui parfum din alte vremuri. Regia a procedat cu pricepere și cu simț al măsurii la adaptarea textului clasic gustului de acum.

Spectacolul e deosebit de îngrijit, deosebit de curat; creșterile și scăderile de tensiune din piesă sunt atent puse în valoare și publicul urmărește captivat toate evenimentele dramei. M-a necăjit un pic faptul că mizanscenele nu sunt toate suficient de expresive, dar ăsta nu e un cusur major.

În rolul lui Sand apare Michael Gamliel, pe care-l știu încă de pe vremea când era student – mi-a fost într-o vreme elev. Personajul pe care-l joacă – în mare măsură el însuși, afirm asta spre cinstea lui – are o prezență echilibrată și caldă, gravă și omenoasă, simplă, sigură de sine, dar modestă, care inspiră încredere și respect.

Sophie Nozikov are ținuta intelectuală a pesonajului Dorei, și exprimă foarte convingător emoțiile prin care trece acest personaj de-a lungul piesei; eroina portretizată de Lea Goldberg este, după mine, într-o stare de nervozitate permanentă, care lipsește din jocul actriței, dar pentru atâta lucru nu vreau s-o șicanez.

Lena – Alexa Lerner, fetișcana căreia regia, dacă am înțeles eu bine, i-a redus nițel vârsta, este o apariție juvenilă, grațioasă, sensibilă, mișcătoare în frământările ei; cutremurarea prin care trece eroina Leei Goldberg atunci când realizează că i-au fost răpiți, cu multă bună intenție, dar cu sălbăticie, doi ani și jumătate de tinerețe ar fi cerut, ca asta să se transmită în spectacol, un fior, un freamăt tragic, care – poate că numai deocamdată – îi lipsesc actriței.

Distribuția e, firește, dominată (era cât pe ce să scriu ”strivită”) de prezența lui Doron Tavori în rolul lui Zabrodski. Cu o artă superioară, de nesfârșit rafinament, actorul materializează toate subțirimile manevrelor pe care le întreprinde personajul lui pentru ca să poată prelungi comunicarea secretă cu fetișcana pe care a salvat-o de la moarte, de care s-a îndrăgostit cu acea patimă bolnavă care e a bărbaților trecuți de prima tinerețe, și având totodată conștiința deplină că săvârșește un păcat. Gesturile acestui Zabrodski, care pare că vrea să-și ascundă tot timpul fața în spatele mâinilor, să se ferească de semenii lui prin mișcări oblice, ușor nefirești, dar altminteri deosebit de elegante, te urmăresc neîncetat, mult după ce s-a încheiat reprezentația. Și, desigur, oscilația lui Zabrodski între a stărui în eroarea lui tragică și speranța că Lena totuși îl iubește și nu-l va abandona e jucată de Tavori cu o sensibilitate ascuțită, și cu o precizie de seismograf.

Poate regizorul, poate actorul însuși au suprimat cuvintele lui Zabrodski, ”Miezul nopții”, care încheie piesa în textul autoarei și consemnează înfrângerea personajului de către forțele vieții. În spectacol Zabrodski stinge niște lumini în încăpere și se așază în tăcere, veritabil sfinx, la birou. Pentru o clipă am regretat că nu-l aud pe marele actor rostind textul știut, simbolic, dar după această clipă mi-a fost limpede că, pe lângă jocul lui, nu mai era nevoie de nici un text.

Așa bibilit cum e, spectacolul Centrului Einav cu Castelana Leei Goldberg nu descifrează textul în profunzime, nu luminează toate nivelele de semnificații ale piesei – meditația autoarei despre patriotism, despre sentimentul de apartenență nu numai la un neam, ci și la o țară, reflecțiile autoarei despre viață și moarte – despre moarte psihică, moarte morală, despre tinerețe și bătrânețe, despre sensul libertății, ca relație cu societatea și ca relație cu imensitatea naturii, despre pasiunea care devine temniță, despre raporturile foarte complicate dintre prietenie și iubire, despre raportul nu mai puțin complicat dintre sentimentul spontan și sentimentul datoriei și așa mai departe. Dar spectacolul ține sala cu răsuflarea tăiată și asta înseamnă că textul clasic își dovedește încă o dată capacitatea de a pasiona publicul și de a-l obliga să gândească. Nu e deloc puțin lucru.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.