”Licuță al lu’ Moș Neculai” de Lică Barbu

250
”Licuță și Zburlita”, desen de Lică Barbu
”Licuță și Zburlita”, desen de Lică Barbu

proza-scurta-leviathan.ro-logoÎn copilărie, toate dorințele unui copil devin magice. Orice mărgică, orice crenguță, orice fulg de nea, orice cuvânt, orice sclipesc a fantastic în inocența, uluitor de curată, a oricărui copil. Când vin sărbătorile, dorințele copiilor zboară până la cer și mai departe, într-o lume unde n-a călcat gând de om. Toate visurile lor devin reale, iar granița dintre lume și speranță se topește miraculos în timp și-n veșnicia amintirilor.

Cu mulți ani în urmă, când Licuță pășea nevinovat pe drumul vieții, oamenii trăiau bucuria sărbătorilor în emoții de basm, cu străluciri în suflet, indiferent de starea lor socială. Nu lucruri sau cadouri pompoase făceau vii sărbătorile de iarnă. Pur şi simplu izvorau ca o mulţumire de tot ce ai, iar trăirile erau mai puternice şi fără iluzii false. Explozii de fericire se revărsau ca o muzică tainică peste omătul strălucitor, special aşternut de iarnă în clipele de dăruire ale vieţii.

O astfel de fericire avea să trăiască şi Licuţă, la anii când încerca să înţeleagă ce şi cum e cu sărbătorile astea de iarnă. Să-l lăsăm pe el să ne povestească, nu de alta, dar are acest talent de a povesti, încât ar fi o impietate pentru mine să nu-l las. S-ar supăra şi adio ”Sărbători fericite!”.

Mulţumesc, nene scriitorule! Deci, să vă povestesc:

Lică Barbu
Lică Barbu

În acea dimineaţă de iarnă stăteam lângă soba de fontă din bucătărie şi mă jucam cu un lemn de foc, imaginându-mi că e o corabie în vârtejul unei furtuni. Pufuleţ, motanul meu filosof, torcea indiferent sub sobă. Din când în când, priveam prin geamul aburit de la fereastră, poate-poate cade vreun fulg de nea. Nimic. Doar promoroaca cu sclipici se lăfăia pe crengile lui Mingiuţă, amorţit şi el în dor de primăvară. Promoroaca asta ne făcea să credem că gata, e iarnă. S-o creadă ea. Unde a auzit ea de iarnă fără zăpadă? Iar iarna nu-i aşa uşor de păcălit. Când o răbufni în viscole cu ninsori, ce te faci doamnă Promoroacă? Mai râzi la noi a minciună?

Un strigăt de afară mi-a întrerupt imaginaţia.

−  Licuţăăă! Lică a lu’ Moş Neculaaai!, o aud pe Zburlita strigând la poarta noastră.

O mică precizare, dragii mei: Pe tata îl chema Neculai şi toată lumea îmi spunea ”Licuță a lu’ Neculai”, dar când veneau sărbătorile, toţi îmi spuneau, în glumă, desigur, ”Licuță a lu’ Moş Neculai”. Şi de ce Zburlita ar fi fost altfel? Mai ales ea.

Zburlita mai mult ţipa decât striga, așa de tare, încât l-a uşurat pe Caisatul de câteva steluţe promoroace, iar Pufuleţ a sărit speriat, şterpelind cu coada plita încinsă de la sobă. Urletul unui balaur din poveşti era cântecel pe lângă miorlăitul lui Pufuleţ.

Are Zburlita mea un talent la ţipat de crede toată strada că a venit Muma Pădurii în control! Dar parcă mie nu mi-ar plăcea!? Mai ales când striga ”Licuţăăă!”, eram leșinat de bucurie.

Ţuşti în catroşii de la uşă şi lipa, lipa, în zbor la poartă.

−  Te joci?, mă întrebă Zburlita cu cel mai calm glas din lume.

Cu steluţele de gheață-n zulufii părului ieşit de sub căciulă, părea o zeiţă a iernii, iar doi ochi albaştri mă priveau miraţi, clipind încet din genele colorate cu argintul de promoroacă.

− N-auzi, Licuţă? Sau ai îngheţat?

− Păi, cum? Afară? Hai la mine în casă! Am o corabie gata de plecare peste mări şi ţări.

− Fleoşc, corabie. Visezi a vară. Iarna ne jucăm altceva.

− De-a-n ce? Nu vezi ce frig e? Nu zăpadă, nu gheţuş, nu zburdăreală.

− De-a Televizorul. Ştii tu. Am fost la Tatalai şi nu e acasă.

Am rămas ca la televizor, în pauză de publicitate.

Ştiam ce-i acela televizor. Doar ce apăruse în acei ani şi pe la noi. Pe strada noastră doar Tatalai avea televizor. Tatăl lui era inginer, iar mama lui contabilă. Aveau bani mai mulţi în familie şi îşi permiteau. Tatalai era şef la chestia asta. Care din prietenii lui voiau la televizor, trebuiau să vină cu ”bilet”, adică cu o prăjitură, cu o eugenia, cu mâncare, ce mai! Tatalai mânca orice. Dacă nu avea orice, inventa.televizor

Eram teribil de curios să stau la televizor şi îl rugam mereu pe Tatalai să mă lase la el. Biletul meu de intrare era untură pe pâine cu sare. ”Orice” nu aveam.

I-a plăcut aşa de mult lui Tatalai încât, chiar şi atunci când nu erau emisiuni la televizor, mă chema la el să ne jucăm De-a Televizorul.

Jocul era simplu. Cine ieşea la numărătoare o făcea pe televizorul, iar ceilalţi erau telespectatori. Dacă nu ştia ce şi cum să facă pe ”televizorul”, îl dădeam pe ”televizor defect” şi ieşea din joc. Câştiga cel care avea cele mai multe ”emisiuni”. De obicei toţi câştigam pentru că toţi eram artişti renumiţi pe stradă.

Tatalai făcea pe Baronul Münchausen, din ”Căpitanul Val-Vârtej”, iar Zburlita cânta ca Margareta Pâslaru. Din ”Două rândunici” nu ne mai scotea.

Parfeu era teribil. Îl imita pe Mircea Crişan de ziceai că-i băiatul lui, doar că Parfeu era mai tuciuriu. Învăţase glumele lui din prima şi ne prăpădeam de râs.

Mie îmi plăcea să mă joc de-a ,”Sfântul”. Îl imitam la fix, drept pentru care primeam aplauze.

Era ceva totuși. La televizor nu te aplaudă telespectatorii aiurea.

− Bine, Zburlito! Dar mergem în casă să ne jucăm, nu afară. Televizorul nu merge pe frig.

Când a intrat în casă, la căldură, Zburlita deveni un bujor, de îmi venea să-l mănânc, scuze, să-l sărut. O clipă am crezut că venise primăvara. Am zâmbit amândoi şi ne-am prins de mâini.

Şi dăi joacă!

Mama ne-a pregătit nişte gogoşi cu gem şi toată lumea era a noastră. Nu mă mai interesa iarna, televizorul lui Tatalai, sărbătorile care se apropiau, pluteam odată cu Zburlita.

În joaca noastră De-a Televizorul, mama ne urmărea atentă şi zâmbea. O simţeam în gândurile mele ca pe un copil dus să primească amintiri, care veneau ca un vânt cald, răscolitor. Pe furiş, şi-a şters o lacrimă şi stăpânindu-şi emoţia, plecă în bucătărie. Era ora la care venea tata de la muncă şi trebuia să pregătească masa. Mirosea a borş de zarzavat şi a cartofi la cuptor. Mmmm! O nebunie! Am furat mirosul şi l-am păstrat în simţiri toată viaţa.

Tata a venit şi bucuros a intrat în jocul nostru. El făcea pe Popeye marinarul. Ne tăvăleam de râs. Avea tata un talent la strâmbături, de râdea şi Pufuleţ ascuns sub pat, căci soba îi devenise duşman. Ce mai, dragii mei! Distracţie din plin. Ce minunat!

− Hai, gata, la masă!, a strigat mama, cred că de vreo cinci-şase ori.

Cine o mai auzea? Zburlita, sfioasă, a dat să plece. Ei, na! Asta-i bună. Tata a invitat-o la masă ca pe o prinţesă, iar eu eram leoarcă de bucurie. Avea tata un talent de a ne poftici mâncarea, de mâncai şi mierte-fierte în magiun, crezând că-i cea mai tare savarină. Aşa spunea mama, nu eu.

Am condus-o pe Zburlita la poartă, mai mult în zbor. Se făcuse gheţuş pe jos şi na, puteam să scăpăm ocazia? După două, nu, mint, după cinci, hai, şase pupice, aşa ca de ”la revedere”, m-am întors în casă. Când să dau a intra, i-am auzit pe mama şi tata discutând. Am zăbovit o clipă la uşă, pentru că mi-am auzit numele. Nu spionam, eram doar curios.

− Fă, Ioană, peste două zile e Sfântul Neculai. Ce-i luăm lui Licuţă, că doar e şi Moş Neculai? Nu i-am luat niciodată nimic de ziua asta. A crescut mare şi doreşte şi el, ca orice copil.

− Ei şi tu! De unde bani, Neculai? Până la salariu mai e. O să-i cumpărăm nişte ghetuţe. Iese la joacă în catroşi, iar la grădiniţă merge-n tenişi. Şi acuma iarna, na, e cu zăpadă afară. Chiar şi ţie, îţi trebuie bocanci, că-i şi ziua ta. Doar nu o să umbli toată iarna-n cismele alea de cauciuc.

− Lasă că ştiu ce am de făcut, încheie tata discuţia.

Am rămas electrizat. Toată noaptea nu am închis un ochi cu gândul la vorbele lui. Mă bucuram, nu zic, pentru o viitoare surpriză, dar mă şi întristam că tata nu are bocanci de iarnă. De mine nu mai spun, dar nu contează. Cum îl ştiam pe tata mai şugubăţ, mi-am zis că totul va fi bine. Mai încape vorbă? Doar e Moş Neculai.

În ajun de Moş Neculai a nins. Nici nu se putea altfel. Fără atmosferă de basm, nu e sărbătoare. De atâta bucurie, uitasem de seara de ajun. M-am jucat de-a toate cu prietenii, pe stradă. Binenţeles, nu a lipsit bătaia cu bulgări. I-am ciondănit pe toţi, dar şi ei pe mine. Eram ud fleaşcă. Zburlita avea ţurţuri în păr care s-au topit instant de la un pupic călduţ, atunci când ne-am despărţit, în drum spre casele noastre.

Mama m-a luat un pic la rost, când m-a văzut cât de murat eram. M-a schimbat până la piele şi am căzut terminat pe pernă. Cred că am şi sforăit. Dar cine ştie?

Şi-am avut un vis. Un vis magic care m-a emoţionat. Iertaţi-mă, dar nu-l mai ţin minte. Ştiu doar că visul m-a trezit. În cameră era cald şi linişte, iar mama şi tata dormeau duşi. Iarna dormeam cu toţi în bucătărie. Era mai cald şi ai mei făceau economie la lemne. Pufuleţ se împăcase cu soba şi torcea sub ea simfonia sobelor.

Brusc, mi-am adus aminte de Moş Neculai. Cât o fi ceasul? Întrebări aiurea îmi veneau în minte. Privesc spre fereastra uşor aburită, să văd dacă mai ninge. Se înseninase. O lumină albă, strălucitoare, curgea spre mine, parcă invitându-mă la misterioase căutări. Era Luna. Mândră şi demnă îmi zâmbea prin măreţia ei. Un punct mic de lumină cădea exact pe perna mea. Eram copleşit de acest miraj şi credeam că Luna voia să dormim împreună.

Bine! Fie. Hai, la nani mai departe-n vis!

Nici nu am pus bine capul pe pernă şi simt cum ceva era în plus pe pat. Am pipăit pe lângă pernă mai atent şi am descoperit aproape de perete o pereche de ghetuţe. Noi-nouţe. Nu se poate! Visam. Ei, na! Cum să visez? Martoră era şi Luna că nu-i aşa.

Curios ca orice copil, am căutat în ghetuţe. Dacă mai era ceva? Nu era nimic. Doar un bilet. Cu ajutorul razei de lună citesc emoţionat: ”Mâine ne jucăm De-a Televizorul”.

Întorc capul spre patul unde erau mama şi tata. Am înlemnit. Amândoi mă priveau cu drag aşteptând bucuria surprizei mele.

− Mulţumesc!, le-am spus şoptit, cu lacrimi în ochi.

Dar asta nu a fost totul. A doua zi, de Sfântul Neculai, am găsit pe verandă o cutie de carton. În cutie, un televizor. Nou-nouţ. Aha! D’aia mi-a scris ce mi-a scris Moş Neculai în bilet.

Normal că bucuria a fost şi mai mare. Mai ales că Zburlita va veni tot timpul la mine să ne uităm la televizor, iar Tatalai, sigur va muri de poftă la ”orice”. Sâc!

Mai apoi, am aflat că tata a vorbit cu tatăl Zburlitei şi printr-o înţelegere de oameni mari, a apărut şi televizorul. Dar şi antena. O zi întreagă s-au chinuit cei doi taţi ai noştri să priponească antena pe casă. Abia atunci am văzut că tata era încălţat cu cizmele de cauciuc. O clipă m-am simţit vinovat şi parcă-mi venea să-i dau ghetuţele mele. Acolo sus, pe acoperiş, tata era şi mai înălţător. Un adevărat Moş Neculai. Am şters o lacrimă micuţă şi am şoptit încet, ca pentru el:

− Te iubesc, Moş Neculai!

Muzica: Radu Șerban

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.