Acțiunea filmului Doamnele de la malul mării (Ladies in Lavender, 2004), în regia lui Charles Dance (care semnează și scenariul) este plasată în anii ’30, iar rolurile principale, surorile Widdingtone, Janet si Ursula, sunt intrepretate de două dintre marile doamne ale ecranului: Judi Dench și Maggie Smith. Ajunse la vârsta a treia, stau liniștite în casa lor de la țărmul mării, într-un un mic sat de pescari, de pe coasta pitorească a comitatului Cornwall, până când, într-o zi, găsesc pe țărm un tânăr aproape mort, cu glezna ruptă. Îl iau acasă și îl îngrijesc, salvându-i viața. Cele două surori se atașează repede de Andrea (Daniel Brühl), un violonist polonez, și fiecare își manifestă atașamentul în felul ei. Ursula se îndrăgostește de tânăr, dovada cea mai clară a acestui fapt fiind replica copilărească (adresată lui Janet): „Eu sunt cea care l-a văzut prima.” Spre deosebire de Ursula, Janet este mai rezervată în ceea ce privește relația cu Andrea, creându-se un ușor conflict între surori pe acest subiect. Aici, în atitudinile diferite ale doamnelor Widdington, putem să observăm cel mai bine temele principale ale filmului, unele foarte populare: lupta dintre rațiune și sentiment și tinerețea veșnică a sufletului.
Important de amintit, cel mai probabil, sentimentele Ursulei pentru străin (și diferențele de atitudine dintre surori) se datorează lipsei trăirii unei povești de dragoste de către aceasta. Spre deosebire de sora ei, Janet avusese bucuria de a avea un soț, unul foarte iubitor și atent. După ce tânărul își revine și se află că este un violonist foarte talentat, Olga Danilof (Natascha McElhone), o pictoriță rusoaică (venită în localitate pentru a-și satisface pasiunea pentru arta ei), îi trimite acestuia o scrisoare mărturisindu-i că este sora lui Boris Danilof, un renumit violonist, și l-ar putea ajuta să-și îndeplinească visul (acela de a ajunge în America și de a-și construi o carieră). Scrisoarea ajunge în posesia surorilor, iar, în cele din urmă, Janet o arde (pentru a o proteja pe Ursula). Într-un final, Andrea află despre existența scrisorii și începe un mic conflict, dar acesta se sfârșește rapid, tânărul dându-și seama că cele două surori nu au fost rău intenționate. Alte câteva mici conflicte au loc între polonez și localnici, dar acestea nu se datorează xenofobiei (cum s-ar putea crede la o primă vedere), ci geloziei, atenției pe care tânărul o primește din partea femeilor (Olga și o altă domnișoară), originea lui fiind doar un pretext.
Andrea și Olga se apropie tot mai mult unul de celălalt, artista dorindu-și să-l picteze. Într-o zi Olga îl anunță pe tânăr că trebuie să plece imediat spre Londra (pentru a-l prezenta fratelui ei). Deși și-ar fi dorit să-și ia rămas bun de la doamnele Widdington, Andrea pleacă împreună cu Olga. Mai târziu, el le trimite o scrisoare de mulțumire și portretul realizat de rusoaică. Însă povestea nu se încheie aici, pentru că Ursula și Janet îl vizitează pe Andrea (în capitală), asistând la primul lui concert. Acasă, localnicii se întâlnesc pentru a-l asculta la radio, fiind profund emoționați. Sătenii sunt primiți de Dorcas (Miriam Margolyes), menajera casei, cea care le-a îndemnat pe surori să-l viziteze pe tânăr. Deși a afișat întotdeauna o imagine dură, la final, Dorcas își arată și partea sensibilă.
După reprezentație, cei trei se întâlnesc doar pentru câteva clipe, Andrea fiind solicitat de alte persoane, iar surorile retrăgându-se în liniște. Acțiunea se sfârșește la fel cum a început: cu scena unei plimbări liniștite pe plajă. În acest film este pusă în evidență cea mai remarcabilă caracteristică a vechii societăți britanice: pudoarea.
Coloana sonoră a filmului este semnată de compozitorul britanic Nigel John Hess.
Filmul se bazează pe o scurtă poveste scrisă de William John Locke (20 martie 1863–15 mai 1930, romancier și dramaturg). Povestea omonimă a apărut în volumul Far-Away Stories.
