„Mai suntem încă… indivizi?” de Nicolae Lotreanu

58
nicolae lotreanu individ si societate leviathan.ro

logo al treilea ochiTopirea indivizilor într-o masă ponderabilă, dar informă deschide calea unor identităţi asociaţionale multiple, dar anihilează identitatea individuală. Individul contează doar ca o fracţiune a acestei mase şi automat este orientat spre opţiuni „eligibile”, care sunt mereu altele în raport cu opţiunile proprii.

Mulţi votanţi, poate mult mai mulţi decât ne-ar veni să credem, aleg partide sau personalităţi cu şansele cele mai mari de a câştiga, fiind pur şi simplu atraşi ca un magnet de polul câştigător. S-a ajuns astfel la o adevărată apologie a polarizării politice care, e drept, uşurează soarta partidelor politice şi a politicienilor, dar simplifică într-atât jocul politic încât opţiuni sau interese, vitale într-un moment sau altul, pot deveni nesemnificative şi, deci, neactuale. În acelaşi timp, polarizarea conţine riscul antagonismului în condiţiile în care ideologiile sau doctrinele contează foarte mult, cum este cazul partidelor politice din Europa.

Un caz aparte îl constituie Statele Unite ale Americii, unde partidele sunt departe de a fi doctrinare. Aici s-a înregistrat o situaţie unică, aceea în care un partid politic trece de la un pol la altul, conform aprecierii convenţionale a culorii politice. Partidul republican, iniţial reprezentant al „progresiştilor” din Nord, deci un partid cu orientare de stânga după criteriile de mai sus, este astăzi la polul celălalt, în vreme ce partidul democrat, fieful conservatorilor sudişti la origine, este considerat astăzi un partid cu înclinaţii de stânga.

Dincolo de ideologii sau doctrine, ştergerea identităţilor individuale aduce cu sine riscuri enorme pentru libertate şi democraţie. Indivizi puternici, încrezători în propria viaţă care au convingerea că apărarea libertăţilor sau democraţiei înseamnă de fapt apărarea intereselor lor nemijlocite, cu o identitate sigură care le dă demnitate şi încredere în viitor, reprezintă mai mult decât o masă amorfă oscilantă şi disponibilă pentru diverse provocări politice.

„Atâta timp cât un popor compus din oameni liberi, participanţi la puterea publică, cum menţionează Bertrand de Jouvenel, nu cuprinde decât persoane care au interese individuale de apărat, aceştia sunt deci sensibili faţă de drepturile lor subiective, iar libertatea li se pare preţioasă în vreme ce Puterea, periculoasă. Dar din chiar momentul în care acest « popor politic» cuprinde o majoritate de persoane, care nu au sau cred că nu au nimic de apărat şi sunt revoltate de marile inegalităţi de fapt, ele încep să se sprijine pe unica posibilitate pe care suveranitatea le-o conferă – bulversarea unei structuri sociale nedrepte, livrându-se astfel mesianismului Puterii”.

Asemenea oscilaţii de atitudine se vor produce atâta timp cât raportul social decisiv în planul puterii este raportul individ – masă. Diferenţierea, ca dat al naturii umane şi ca fapt social observabil, nu poate fi ignorată sau redusă doar la toleranţă reciprocă. Iată o observaţie foarte subtilă a lui Henri Hude: „Dat fiind că orice  diferenţă este diferenţă între termeni prin definiţie diferiţi, nu există dragoste raţională faţă de diferenţă dacă, acceptând întru totul uniunile între indivizi diferiţi, nu se vrea de asemenea conservarea identităţilor”.

„Progresismul” – un marş lansat de secolul al XIX-lea şi care a dominat secolul XX – a adus într-adevăr actualele tehnologii, dar a estompat totodată nobleţea fiinţei umane, caracterul unic şi irepetabil al indivizilor umani, trecându-i la rangul de „categorii” statistice pentru a putea impune regulile unei mărşăluiri comune spre o ţintă care s-a dovedit înşelătoare.

Revenirea reflecţiei, în timpul pustiit de ceea ce s-a numit modernitate, pentru redescoperirea a ceea ce s-a pierdut, este inevitabilă. Şansa omenirii este că există întotdeauna cel puţin un om care semnalează asemenea pierderi, cumva postându-se împotriva valului care-i antrenează pe toţi. Şi chiar dacă nimeni nu-l ascultă în timpul vieţii sale, el poate fi auzit mai târziu. Cum este cazul lui Tocqueville care a remarcat efectul dezrădăcinării vechii nobilimi pentru Franţa: „Dezrădăcinând nobilimea, spune el, s-a răpit naţiunii o porţiune necesară din substanţa sa şi s-a produs o rană libertăţii care nu va mai putea fi vindecată vreodată. O clasă care a fost prima timp de secole a contractat de-a lungul acestui uz incontestabil al grandorii o anumită mândrie a inimii, o încredere naturală în forţele sale, o deprindere de a fi privită care face din ea punctul cel mai rezistent al corpului social. Ea nu numai că are moravuri virile, dar sporeşte prin exemplul său virilitatea altor clase. Extirparea ei i-a neliniştit chiar şi pe adversari. Nimic nu ar putea să o înlocuiască complet; ea însăşi nu ar putea renaşte vreodată; ea poate regăsi titlurile şi bunurile, dar nu şi sufletul părinţilor săi”.

Cei care susţin că nobilimea, aristocraţia a decăzut ea însăşi au şi ei argumente temeinice. Probabil că extirparea de care vorbeşte Tocqueville era inevitabilă, dar ea a adus într-adevăr pierderi imense. Printre ele devertebrarea morală a grupurilor sociale dominante este poate cea mai importantă pentru că a dispărut astfel unul dintre modelele sociale cu cea mai mare forţă de coagulare a celor mai intime calităţi umane, iar individul a devenit un număr oarecare printre soldaţii progresului.

Aici putem găsi, chiar dacă nu este deloc convenabil, una dintre cauzele apariţiei oribilelor lagăre comuniste şi naziste. Ne grăbim să ne mărturisim oroarea, dar nu insistăm îndeajuns pentru a arăta că devalorizarea socială a individului – unul dintre efectele „secolului extremelor”, cum îl numeşte Hobsbawm – lasă oricând o poartă deschisă pentru revenirea acestor orori.

Opoziţia de care vorbea Tönnies între comunitate – entitate stabilă şi durabilă sprijinită pe voinţe care converg – şi societate, privită mai degrabă ca întâlnire a intereselor egoiste, nu trebuie recuzată atât de uşor. Identitatea este, în fond, acel ceva prin care individul se defineşte, el însuşi, din punct de vedere social. El aparţine mai multor grupuri sociale determinate de origine geografică, etnică, familie, profesie, religie, opţiuni de loisir, partid politic, dar nu încetează să aibă consistenţă ca viaţă individuală de sine-stătătoare. Identitatea fondează comunitatea în sensul în care aceasta din urmă se defineşte prin acţiune comună. Tulburarea identităţii individuale aduce după sine tulburări pe măsură ale relaţiei sociale.

Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu

Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu

Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.