Mihail Iurievici Lermontov (1814 – 1841) n-a fost numai un foarte mare poet și autorul genialului roman ”Un erou al timpului nostru”, el a fost, ca foarte mulți autori romantici, atras puternic de teatru și și-a încercat puterile și în dramaturgie. Câteva dintre lucrările pe care le-a scris pentru scenă sunt astăzi cercetate mai mult de către teatrologi, drama în versuri ”Mascarada” a intrat însă în fondul de aur al dramaturgiei ruse, și revine destul de des în repertoriile teatrelor.
Piesa a cunoscut trei versiuni. Cea dintâi a fost respinsă de cenzură sub cuvânt că face apologia viciului – cenzorii au înțeles foarte bine că ”Mascarada” nu e numai povestea unui bărbat care-și omoară nevasta din gelozie, ci, mai ales, o înfățișare neîmpăcat critică a lumii înaltei aristocrații ruse. Lermontov a rescris piesa, adăugându-i un act la cele trei din prima versiune, iar în acest al patrulea act introducând personajul Necunoscutului, care a devenit un personaj-cheie al dramei, o întruchipare a destinului, o Nemesis. Cenzura tot n-a fost mulțumită, și Lermontov a scris o a treia versiune a piesei, pe care a intitulat-o ”Arbenin” – numele eroului central. Această a treia versiune nu s-a păstrat; textul care este reprezentat în zilele noastre este textul în patru acte al celei de a doua versiuni.
Motivul teatral al soțului care bănuiește că soția l-a înșelat, bizuindu-se pe un obiect pe care aceasta l-a pierdut (o batistă la Shakespeare, o brățară la Lermontov) și pe care el îl descoperă în mâinile altui bărbat este, desigur, împrumutat din tragedia lui Othello, dar ar fi o gravă greșeală să reducem drama scrisă de poetul rus la acest motiv – tema piesei este mascarada în care se complace elita societății rusești de la începutul secolului al XIX-lea, mascarada care ucide noblețea autentică și omenia autentică, și le înlocuiește cu o fastuoasă falsitate. Arbenin, soțul vindicativ din drama lui Lermontov, este un damnat, care a încercat să-și ispășească păcatele și trufia prin iubire, și a eșuat, e o nouă ipostază a Demonului din celebrul poem al marelui poet.
Piesa a fost jucată pentru prima oară după moartea autorului, și nu în întregime, la Teatrul Alexandrin din Sankt Petersburg. Istoria ei scenică a fost marcată glorios de spectacolul pe care, în 1917, l-a montat la același teatru V. E. Meyerhold, în scenografia lui Alexandr Golovin, cu marcantul Iuri Iuriev în rolul lui Arbenin – un spectacol somptuos, care s-a menținut douăzeci de ani pe afișul teatrului. Pentru spectacolul pus în scenă în 1941 la Teatrul Vahtangov de către Ruben Simonov Aram Haciaturian a compus o splendidă muzică de scenă, din care a extras o foarte cunoscută suită orchestrală în cinci părți. Cei din generația mea își mai amintesc o ”Mascaradă” pusă în scenă în 1965 la Teatrul Mossoviet de către Iuri Zavadsky, cu extraordinarul Nikolai Mordvinov în rolul lui Arbenin. Mai înainte, actorul jucase rolul în ecranizarea piesei de către Serghei Gherasimov – văzut recent, filmul, realizat în 1941, mi s-a părut surprinzător de modern. Foarte de curând am văzut prin Internet spectacolul Teatrului Vahtangov cu ”Evgheni Oneghin” în regia conducătorului artistic al teatrului, Rimas Tuminas. A durat nițel pînă am ”prins” regula de joc a montării, dar din acel moment am fost prins cu totul de ea: decupajul regizoral al textului fixează atenția publicului aspra unor aspecte mai puțin cunoscute ale romanului lui Pușkin, distribuția e îndrăzneață, textul se împletește minunat cu muzica și cu dansul – toate la un loc m-au cucerit.
Tuminas e un regizor de prim-plan, așa că m-am dus fremătând la spectacolul pe care Teatrul Vahtangov l-a adus în turneu la Tel Aviv cu piesa lui Lermontov, ”Mascarada”. Ce șoc am încasat! Ce dezamăgire! Montarea aceasta există din 2010, ea este remake-ul unei montări renumite, realizate de Tuminas la Vilnius; cel puțin unul dintre cronicarii premierei a semnalat că versiunea moscovită e mult inferioară celei lituaniene.
Spectacolul – hai să vedem dacă ați ghicit – e după Lermontov; regizorul a ciopârțit piesa și a ridicat în picioare numai fragmente mititele din ea, cât să-i amintească publicului subiectul dramei; cioburile nu permit reconstituirea întregului sfărâmat. Tuminas a adăugat în schimb un personaj inexistent în text, un ”om al iernii” care se foiește mai tot timpul prin scenă, bâiguind sunete nearticulate; e un fel de slujitor al scenei și, totodată, un fel de comentator al acțiunii. Interpretul rolului are mult farmec și e foarte comunicativ, dar nu contribuie cu absolut nimic la transmiterea către auditoriu a vreunui gând. De ce ”om al iernii”? Pentru că întreaga acțiune a spectacolului se petrece iarna – ovalul scenei, înconjurat de perdele negre, e acoperit de zăpadă, și în răstimpuri în spectacol ninge; pe sub zăpadă e ghețuș, și multe dintre personaje înaintează dându-se câte-un pic pe gheață. La începutul serii în centrul ovalului se află ceva ce aduce cu un sarcofag, dar ar putea să fie și postamentul unei statui care a dispărut; de-a stânga și de-a dreapta sarcofagului se află două postamente cubice înalte cât un taburet; pe cel din stânga se află statuia să zicem a unei nimfe. Acest decor semnifică faimoasa Grădină de iarnă din Petersburg (scenografia – Adomas Iatsovskis; costumele, riguros de epocă și mai toate iernatice, au fost realizate de Maksim Obrezkov).
Primul trouvaille cu care m-a izbit montarea a fost, în prologul cu care Tuminas l-a îmbogățit pe Lermontov, aducerea din culise în scenă a unui pește de butaforie uriaș, care știe să-și caște gura și să dea din coadă; peștele reapare către final, hodoronc-tronc în mijlocul tiradei Necunoscutului. La începutul actului al doilea apare în scenă un jucător de hochei în costum modern de hocheist, cu cască, înaintează pe patine până la rampă și, când dă cu ochii de public, exclamă ”Oh, my God!”, și dispare. ”Omul iernii” face bulgări din zăpada de pe scenă, și unul dintre acești bulgări crește în dimensiuni de la o scenă la alta, până cînd diametrul sferei de zăpadă întrece un stat de om; dacă îndărătul acestui găguleț – tehnic izbutit perfect – se ascunde o intenție metaforică, eu unul mărturisesc că n-am descifrat-o. E, de altfel, una din multele invenții din spectacol pe care, cu toată experiența mea de spectator, acumulată în mai bine de jumătate de secol de văzut teatru, n-am izbutit să le descifrez.
În afară de ”omul iernii” mai apare în spectacol și un grup de figuranți care asistă la anumite episoade sau pur și simplu traversează din timp în timp scena; mi s-a părut a înțelege că aceștia sunt participanți la mascaradă, martori nepăsători la tragedia în care sunt implicați eroii piesei. Identitatea socială a acestui grup nu e foarte limpede; pe site-ul teatrului el e denumit ”jucători de cărți și oaspeți”; mie mi s-a părut, câteodată, că e vorba de niște târgoveți care nu pricep mare lucru din ce se petrece sub ochii lor (la un moment dat, corul martorilor intonează, ca răspuns la romanța în limba franceză pe care o cântă Nina, soția lui Arbenin, cântecul popular ”Solovei, solovei” – ”Privighetoare, privighetoare”); alteori grupul părea să-mi sugereze o mână de cartofori înrăiți. Traversările scenei de către acest grup sunt foarte spectaculoase, deoarece grupul, bărbați și femei, lunecă lin ca dansatoarele din Ansamblul Beriozka. Într-un rând, bărbații din grup se străduiesc să închidă într-o ladă, ca într-un sicriu, pe unul dintre ei; lada e împinsă în culise, de unde se aude un formidabil bâldâbâc; numai că, după câteva clipe, lada reapare, și din ea iese teafăr și nevătămat cel care se presupunea că s-a înecat în Neva; grupul de asasini e însă tenace, îl îndeasă pe respectivul supraviețuitor din nou în ladă, instalează pe ladă statuia nimfei, ridicate de pe postamentul ei, leagă statuia de ladă cu funii și expediază din nou lada către Neva; și iarăși bâldâbâc.
Extrag din spectacol numai câteva din năucitoarele lui găselnilțe; iată, mai menționez aici o pianină care e adusă în scenă trasă cu o frânghie; cineva dă jos zăpada de pe ea; pianina însă refuză să se deschidă; cineva trage un foc de pistol în încuietoarea capacului care acoperă clapele – împușcătura nu se aude numai, asurzitor, se și vede flacăra care țâșnește din țeava pistolului; apoi pianina e demontată bucată cu bucată până ce rămâne întreg numai scheletul ei, iar bucățile sunt scoase una câte una din scenă.
Contele Zvezdici se desparte, chipurile, de baroneasa Strahl, și, nitam-nisam, începe să se cațere pe o scară metalică ascunsă printre perdelele negre din fundal; întrebarea baronesei: ”Încotro?” îl ajunge când e pe la jumătatea scării, și de-acolo el răspunde: ”În Caucaz”, înainte de a sări înapoi înspre baroneasă.
După marea scenă în care Arbenin o înștiințează pe Nina că urmează să moară peste câteva minute, corul martorilor apare plutind ușurel înconjurându-se cu o balustradă în formă de U, din fier forjat; între timp, Nina s-a cocoțat ca să-și dea obștescul sfârșit în picioare, în locul nimfei sculptate; acolo ea și rămâne, în chip de statuie. Grupul eliberează spațiul dinăuntrul grilajului și locul martorilor este ocupat de Arbenin, prăbușit peste împrejmuirea statuii, unde își smulge, smoc cu smoc, părul din cap și azvârle smocurile în zăpadă.
Ilustrația muzicală a spectacolului este opera a doi compozitori – Faustas Latenas, pentru un fond sonor neutru-trist care însoțește, monoton și obsesiv, dar relativ discret, diverse scene, și Aram Haciaturian, din muzica de scenă a căruia pentru ”Mascarada” e folosit numai celebrul vals; acesta însă răsună, sâcâitor, de cele mai multe ori în felurite versiuni ad-hoc; versiunea orchestrală compusă de Haciaturian izbucnește doar în anumite momente și atunci când se întâmplă acest lucru, el se întâmplă într-un fortissimo care sparge timpanele.
Rolul lui Arbenin este interpretat de Evghenii Kniazev, actor reputat și îndrăgit de public; el cântă manierist toate vorbele pe care le are de spus. Nina se alintă și se copilărește pițigăiat și strident; pot admite că personajul nu e, în fond, decât o gâsculiță, dar mi se pare imperios necesar ca această gâsculiță să fie fermecătoare, ceea ce actrița care interpreta rolul nu era. Baroneasa Strahl (Lidia Velejeva) e femme fatale cum și trebuie să fie. Contele Zvezdici (Leonid Bicevin) mi s-a părut cam nesărat. Necunoscutul (Iuri Shlykov) își declamă tirada într-o manieră pe care am găsit-o provincială; mi se sugerează că în asta trebuia să văd o intenție – în zilele noastre nimeni nu mai ia în serios ideea de destin… Alte două personaje, pe care Lermontov însuși nu le-a caracterizat deosebit de pregnant, apar în spectacol șterse cu totul.
În limba rusă există un termen care nu se poate traduce în alte limbi – kapustnik. Termenul denumește un scurt spectacol satiric care se încropește de către nu neapărat profesioniști, care se joacă de-obicei o singură dată și în care interpreții iau în tărbacă tot felul de fenomene sau de persoane vrednice de oprobriu; un kapustnik trebuie neapărat să fie vesel, spiritual, hazliu, e de dorit să fie de bun gust, dar răfuielilor cu varii rele sociale, și cu anumite persoane, li se îngăduie adesea să fie dure, uneori și puțin licențioase.
Tuminas a transformat ”Mascarada” într-un kapustnik. Și-a exersat darul pentru invenții vizuale de efect, a născocit poante și a golit piesa de orice conținut uman și de orice conținut social. Eu cred că, dacă s-ar fi ostenit în această direcție, ar fi găsit suficiente asociații de idei demne de exploatat, în așa fel, încât demascarea vidului sufletesc al aristocrației ruse să nu cadă în gol, ci să-și găsească puncte de referință în lumea post-sovietică.
Pentru operația întreprinsă regizorul și-a găsit și un alibi: spectacolul lui e, pasămite, ”un show de clovni”, ”o farsă tragică”, ”o commedia dell‘arte tristă”. De ce savantlâc sunt în stare comentatorii de teatru ca să justifice estetic garagața ordinară!
Spectacolul acesta steril și gratuit a fost însă bine primit de publicul din Tel Aviv, cel știutor de limba rusă. Sunt nostalgii – după teatru în graiul matern, după Lermontov, după reputația Teatrului Vahtangov cel de odinioară – care se lasă satisfăcute chiar și de un surogat ieftin de clasicitate, chiar și de o parodie deprimantă a clasicității.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
