Sâmbătă, 8 aprilie 2017, se va împlini un an de la trecerea în neființă a lui Mircea Albulescu (4 octombrie 1934, București–8 aprilie 2016, București), actor, regizor, profesor, poet, Societar de Onoare al Teatrului Național ”I. L. Caragiale”. Teatrul Național Radiofonic i-a dedicat la acest sfârșit de săptămână un medalion interpretativ actorului care a interpretat timp de aproape șase decenii peste 400 sute de roluri la Radio, a montat piese de teatru de radiofonic, teza sa de doctorat având ca subiect această specie de teatru (”Teatrul radiofonic. Convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în procesul creației”, 2002).
Marți, 4 aprilie l-ați putut asculta pe marele actor în ”Broaștele” de Aristofan (regia: Cristian Munteanu, 1976; programată în reluare sâmbătă, 8 aprilie, la ora 23.00, la Radio România Internațional); joi, 6 aprilie, în ”Unchiul Vania” de A. P. Cehov (regia: Dan Puican, 1984). Sâmbătă, 8 aprilie 2017, la ora 14.00, la Radio România Cultural, vă invităm să ascultați recitalul „Contraste”. Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Albulescu. Regia artistică: Cristian Munteanu. Fragmente din ”Danton” de Camil Petrescu, ”O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, ”Unchiul Vanea” de A. P. Cehov, ”Hagi-Tudose” de B. Şt. Delavrancea, ”Regele Lear” de William Shakespeare. Mircea Albulescu interpretează rolurile: Danton, Tache Farfuridi, Ivan Petrovici Voiniţki, Hagi-Tudose, Regele Lear. În celelalte roluri: Dan Condurache, Delia Nartea, Radu Amzulescu, Oana Ştefănescu, Eusebiu Ştefănescu, Petre Lupu, Virginia Mirea, Daniela Ioniţă, Sorin Gheorghiu, Aurelian Georgescu, Gheorghe Pufulete. Regia de montaj: Radu Verdeş, Florina Verdeş, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth. Înregistrare din 2006.
Duminică, 9 aprilie 2017, la ora 14.00, pe același program: ”Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte” de Puşa Roth. Regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Coca Bloos, Sanda Toma, Mihai Dinvale, Armand Calotă şi copiii: Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Muzică originală de George Marcu. La vioară: Ştefan Marinache. La ţambal: Daniela Marinache. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Imagistica sonoră: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2007. În completare: ”Domul din Milano fotografiat de…” de Sorana Coroamă Stanca. Regia artistică: Attila Vizauer. În distribuţie: Delia Nartea, Ioan Gyuri Pascu, Liviu Lucaci. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Muzica: Ioan Gyuri Pascu. Regia tehnică: ing. Luiza Mateescu. Redactor şi coordonator de proiect: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2006.
O cvintă teatrală sau Contrastele lui Albulescu
Cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie
Pentru mine, teatrul bun este ca o oază în care timpul nu se poate pierde. Întotdeauna mă gândesc că dacă un singur spectator a cules ceva însemnat dintr-un spectacol atunci acel act artistic a avut rost. Cred acelaşi lucru şi despre carte şi film. Teatrul este legat indisolubil de timp pentru că acel aievea îl condamnă la efemeritate. Paradoxul teatral ţine de clipa vie, trăită şi, prin urmare, nerisipită. Spun paradox pentru că teatrul e o artă contrastantă şi contrară realităţii. Scândura scenei este o enclavă a unui spaţiu căruia noi îi spunem aici şi acum. Ei bine, totuşi, ca această clipă insulară să existe e nevoie de o miză consistentă, crezul regizorului şi mărturisirea actorului fiind esenţiale.
De multe ori s-a vorbit despre superioritatea scenei faţă de sală, despre faptul că publicul ingerează subliminal miza, chiar dacă uneori o refuză, părăsindu-şi scaunul. S-a discutat despre iubirea şi neiubirea de teatru, despre dragostea sau antipatia faţă de actor, despre luminile şi umbrele scenei. Suveranul public decide între sau între. E liber! Dar cine îi dă această libertate? Cred că actorul. Actorul care este mai mult decât o mască, mai mult decât un dublu şi cu mult mai mult decât o oglindă. Actorul este, cum spunea Novalis, un instrument. Nu unul al regizorului, ci unul al sinelui, al omului. Actorul ca artist îşi foloseşte arsenalul plastic şi de ce nu, poetic, cu care este înzestrat pentru a da crezare personajului său. Actorul, şi el un paradox într-o lume a paradoxurilor, îşi poate îmbrăca personajul în propria-i personalitate, fără a-şi părăsi sinele. Înzestrarea aceasta, talentul viu de a-şi ţine firea, face departajarea între un actor şi un artist. Shakespeare spunea că actorii nu sunt altceva decât nişte rezumate ale vremii. Eu aş comenta însă zicând că da, actorul poate fi numit un compendiu, dar artistul are puterea de-a depăşi graniţa acestei vremi, operând cu infinitul.
Să ne mutăm acum de pe scândură în undă. Teatrul Naţional Radiofonic ne-a răsfăţat de 11 ani încoace cu o serie de recitaluri în care un singur actor interpretează cinci personaje. Spun răsfăţat pentru că rar te poţi bucura de recitaluri actoriceşti cu gust regal. Unul dintre episoadele acestei serii i-a fost dedicat de deja cunoscutul şi mult apreciatul trio Puşa Roth, Costin Tuchilă, ca realizatori, şi minunatul şi regretatul regizor Cristian Munteanu, maestrului Mircea Albulescu. Realizat acum aproape zece ani, acest potpuriu teatral este, cu siguranţă, unul dintre cele mai memorabile. Danton, Farfuridi, Voiniţki, Hagi-Tudose şi Lear. Cinci personaje, cinci roluri marcante din dramaturgia românească şi universală. Nu cred c-aş greşi spunând că este o selecţie fluidă, chiar academică, pentru că aceste partituri actoriceşti au o greutate aparte. Toate cinci sunt instanţe dramatice care dau posibilitatea actorului să le configureze după sine, transformându-le în experienţe şi nu doar în pariuri câştigate şi nici în simple demonstraţii de viruozitate teatrală.
Orice cuvânt aş rosti despre acest maestru al scenei româneşti mi se pare a fi neînsemnat în faţa comorii pe care o reprezintă teatrul său. Spun teatrul său pentru că Mircea Albulescu a găsit resorturile de-a supune scena identităţii sale, după reguli proprii, neprefăcute şi neforţate. Când vorbeşti despre arta lui Albulescu eşti obligat să stai drept în scaunul tău de privitor şi să-i înţelegi demersul. Un demers de-o destoinicie elevată şi, în acelaşi timp, de o simplitate unică.
M-am amuzat văzând, într-un interviu pe care l-a acordat cândva, un adjectiv pe care l-a născocit despre unele dintre rolurile sale numindu-le „cocoşitoare”. Acest cuvânt mi se pare că înglobează substantivele artei sale. Pasiune, lacrimi, trudă, forţă, smerenie, elită, duh, sare şi piper.
Când spui Albulescu zici Danton. Rolul său cel mai drag. Un personaj care cred că a fost plăsmuit de Camil Petrescu pentru un actor ca Mircea Albulescu. Şi asta pentru că prin interpretarea sa, pe scena Naţionalului bucureştean odinioară (în regia lui Horea Popescu) şi în unda Naţionalului Radiofonic acum, Danton îşi găseşte unicitatea, descoperindu-şi faţa nevăzută, vocea profundă şi semnificaţia care îl legitimează ca fiind un personaj memorabil. Despre Danton spunea Mircea Albulescu că a fost unul dintre acele roluri „cocoşitoare”. Însă ascultându-l în scena înfruntării lui Robespierre şi apoi în tabloul final, pare că totul a venit de la sine, ca o reflectare interioară, ca un dialog între conştiinţa sa artistică şi glasul istoricului personaj.
Una dintre imensele calităţi actoriceşti ale lui Mircea Albulescu este că ştie să stea de vorbă cu personajele sale, ştie să le înţeleagă dincolo de cuvinte şi reuşeşte să le transfere scenic destinele. Asta s-a întâmplat şi cu Danton, şi cu Farfuridi, şi cu Hagi-Tudose, şi cu Unchiul Vanea, şi cu Lear. Verva şi umorul, energia şi autenticul, imprevizibilul şi portanţa sunt sursele sale de explorare a personajelor.
Celebra întrunire din cel de-al treilea act al Scrisorii pierdute cu şi mai celebra replică a moftangiului Farfuridi, una dintre mărturiile universalităţii artei dramatice a lui Caragiale şi pe care nu ratez niciodată s-o readuc în amintire, ”… ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”, constituie cel de-al doilea fragment al recitalului Contrastelor. În interpretarea lui Mircea Albulescu, Farfuridi, care graseiază cu un umor debordant, pare că se împotmoleşte în cleiul lumii, o lume care dă năvală peste el, înghiţindu-l ca un uriaş inept.
Cele trei fragmente din Unchiul Vanea ne propun un Voiniţki uzat, resemnat, chiar ridicol. Mircea Albulescu îl aduce însă în undă cu o voluptate surprinzătoare, subtilă şi originală. Cehov spunea undeva că oamenii care trebuie arătaţi pe scenă sunt aceia care „mănâncă, beau, pierd vremea şi spun prostii”, acei blestemaţi universali ai ridicolului. Ei bine, Mircea Albulescu a izbutit să facă acest lucru cu o delicată francheţe faţă de personajul său.
Tribulaţiile avarului hagiu al lui Delavrancea sunt aduse în undă de Mircea Albulescu cu un umor fin şi obiectiv. Nu este prima întâlnire a maestrului cu acest personaj intrat în pleiada avarilor universali. În 1987 regizorul Leonard Popovici realiza la Teatrul Naţional Radiofonic spectacolul după piesa lui Delavrancea, avându-l în rolul principal pe acelaşi Mircea Albulescu. De data aceasta însă bătrânul scârţar, în scena povestirii călătoriei lui la Ierusalim, este covârşit de umor, tocmai prin impresionantul tragism pe care pedalează interpretul său. Întrucâtva, în „traducerea” lui Mircea Albulescu acest fragment capătă fulguranţe cinematografice.
Ca într-un crescendo, ultimul fragment al ”Contrastelor” încununează într-un soi de apoteoză recitalul propus de Cristian Munteanu. Dramele shakespeariene rămân grelele teatrului, iar regele Lear unul dintre cele mai complexe personaje din dramaturgia universală. Împărţirea regatului, alungarea Cordeliei şi furtuna, trei scene pline de fast dramatic, îl trec pe Mircea Albulescu, prin discursul său artistic, de frontiera undelor. Monarhul-simbol al răvăşirii mundane devine aici şi acum o sursă atipică şi recreată a artei teatrale moderne româneşti.
”Contrastele” lui Mircea Albulescu, însumând o originală şi valoroasă selecţie dramatică, sunt o întâlnire cu un limbaj teatral unic în lumea undelor, cu un complex articulat dăruit ascultătorilor de un inepuizabil explorator al culturii, cu o inimă care bate în ritmul tiradelor răspicate, cu o inteligenţă desluşită şi un suflet colosal, care nu pierde timpul.
Revista Teatrală Radio, 28 aprilie 2015
Mircea Albulescu în piesa „Ieri după Shakespeare” de Puşa Roth
de Costin Tuchilă
”Puşa Roth ne invită la un spectacol aproape total, în care manechine absurde, trăind fără obsesia morţii, stau faţă în faţă cu moartea eroului domnului Tolstoi, cu nebunia rusă şi cu emoţia religioasă în faţa adevărului – specifică Marelui Englez”, scria D. R. Popescu în prefaţa volumului de teatru al Puşei Roth, ”Roman de Bucureşti” (București, Editura Adam, 2005).
Șambelan la viezuri, prima sa piesă, montată mai întâi la Teatrul Naţional Radiofonic, apoi la Teatrul „Bacovia” din Bacău în 1999, aducea pe scenă personajele bizare ale lui Urmuz într-un captivant exerciţiu de imaginaţie, creând o lume paralelă cu cea reală şi reuşind performanţa de a transforma ciudatul univers din Pagini bizare într-o ficţiune dramatică foarte coerentă.
Ringhișpilul, pus în undă în 2002, era o satiră care pornea de la un fapt real petrecut într-o comună din Ardeal în anii comunismului.
A urmat, la Teatrul Naţional Radiofonic, ”Roman de Bucureşti” (2003), o comedie amară construită pe tema cuplului şi inspirată din realitatea cotidiană. Subtitlul ei, ”comedie de moravuri la moment”, e într-o măsură explicit pentru intenţiile satirice ale Puşei Roth. Fina observaţie a societăţii contemporane, a comportamentelor, a clişeelor (inclusiv a celor lingvistice) este sprijinită de capacitatea autoarei de a crea tipuri vii prin situaţii, dar mai ales prin limbajul dramatic folosit cu virtuozitate.
Difuzată în premieră absolută în 29 aprilie 2007, ”Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte” este la rândul ei o satiră care aduce în prim-plan un personaj exponenţial pentru psihologia şi moravurile contemporane. Între vis şi realitate, sau mai degrabă pradă unui coşmar, un preşedinte de concern amestecă reminiscenţe livreşti cu situaţii trăite zilnic, devenind când ridicol, când monstruos, într-o compoziţie dramatică admirabilă prin alternanţa de planuri şi construcţie – şi totodată şocantă prin neprevăzutul situaţiilor. Rămas târziu la serviciu, răsfoind o carte, Preşedintelui îi apar în faţa ochilor personaje din tragediile lui Shakespeare: Regele Lear, Kent, Bufonul, Hamlet, Marcellus, Horatio, Duhul. Situaţia insolită, aflată mereu la graniţa fragilă dintre halucinaţie şi realitate, dezvoltă intriga. Preşedintele, personaj contemporan în care se amestecă dorinţa de putere absolută şi suspiciunea faţă de subalterni, devenită la un moment dat paroxistică, este portretizat cu siguranţă atât prin monolog, procedeu folosit fără exces, cât şi prin dialog şi prin situaţiile de joc ciudate până la un punct, în care este pus:
„PREŞEDINTELE: Păi, dragă rege, dumneata umbli cu măscăricii? (Aparte.) Cred că fetele lui au avut dreptate: e bun de legat. (Tare.) Şi de ce, mă rog, îl plimbi după dumneata? (Aparte.) Nu-i destul că el însuşi e caraghioşenia întruchipată? (Tare.) De ce?
LEAR: E aghiotantul meu. Ce faci, amice?
BUFONUL: «Aş face mai bine dacă ţi-aş pune boneta mea de nebun.» (Aparte.) Regele meu şi-a găsit unul pe măsură. Doamne, ce haine caraghioase are!
PREŞEDINTELE: Cum îndrăzneşte piticul ăsta să te facă nebun? Zici că eşti rege! Eu l-aş pedepsi pe loc: i-aş lua treizeci la sută din salariu şi i-aş interzice să mai vorbească în public trei luni. Şi dacă e duşmănos, cele trei luni pot deveni trei ani. În fond, eu semnez.
LEAR: Păi, el e gura adevărului şi mai ştie şi multe vorbe de duh. El mă înveseleşte. Dar să ştii că-i sincer.
PREŞEDINTELE: Nu mă îndoiesc. (Aparte.) Până la urmă ăsta are dreptate. (Râde.) Ai mei, bufonii mei – ce-mi place! – se linguşesc şi sunt gata să sară în tabăra vecină, la o adică. (Tare.) Rege, zici că bufonul spune adevărul? Adevărul lui sau al dumneavoastră? Nu vă enervează adevărul ăsta, spus aşa când îi vine ăstuia la gură?
BUFONUL: «Adevărul e un dulău credincios pe care-l dai în bice afară…»
LEAR: «Ia seama la bici, pungaşule!»
PREŞEDINTELE (mirat): Ce faci, domnule, vrei să-l baţi? Păi nu ţi-e frică de ăia cu drepturile omului? Aşa i-aş mai trânti pe unii din preajma mea, dar… ce să mai vorbim? Apropo, ce faci dumneata cu cei care fură? Cum îi pedepseşti să nu te acuze la rândul lor? Unii mai ştiu câte ceva, alţii au mai pus mâna pe nişte acte. Trădători sunt la tot pasul. Până şi cei apropiaţi, dacă nu au caracter, şi mulţi nu au, te trădează. De altfel, toată lumea, sau aproape toată lumea, fură.”
Mircea Albulescu, care interpretează extraordinar rolul Preşedintelui, a realizat totodată o inspirată montare radiofonică a piesei Puşei Roth, de la concepţia de ansamblu şi distribuţie la ritmul spectacolului şi expresivitatea fiecărui detaliu. Pentru a justifica amestecul planurilor, ironia fină a autoarei dar şi accentele parodice, regizorul a recurs la un procedeu relativ inedit din unghi teatral-radiofonic, folosit aici eficient: ”travestiul” – rolurile Lear, Kent, Bufonul sunt interpretate de Coca Bloos, Sanda Toma, Tamara Buciuceanu, alături de alte ”surprize” regizorale, la rândul lor şocante, într-o construcţie artistică unitară, care serveşte pe deplin textul dramatic al Puşei Roth.
Revista Teatrală Radio, 1 octombie 2014
***
Mircea Albulescu a absolvit Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, clasa profesor Aura Buzescu, promoția 1956.
A jucat în perioada 1956–1967 la Teatrul Municipal (”Bulandra”) din Bucureşti, apoi la Teatrul de Comedie ((1967–1975), din 1975 fiind angajat al Teatrului Național din București. Dintre marile sale roluri, amintim: Egist în Orestia de Eschil, regia: Val Mugur, 1964, Schmitz în Biedermann şi incendiatorii de Max Frisch, regia: Lucian Pintilie, 1964, Regele George al III-lea în Nebunia regelui George de Alan Bennett, regia: Alexandru Darie și Petre Bokor, 2004 – la Teatrul ”Bulandra”; Voievodul Basarab în Croitorii cei mari din Valahia de Alexandru Popescu, regia: Lucian Giurchescu, 1969 – la Teatrul de Comedie din București; Danton în Danton de Camil Petrescu, regia: Horea Popescu, 1974, Șerban Sinești în Jocul ielelor de Camil Petrescu, regia: Sanda Manu, 1986, Satin în Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia: Ion Cojar, 1998, Farfuridi în O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, regia: Alexandru Tocilescu, 2000, Prințul Abrezcov în Cadavrul viu de Lev N. Tolstoi, regia: Gelu Colceag, 2001, Alexei Karenin în Anna Karenina de Helen Edmundson după Lev Tolstoi, regia: Alice Barb, 2003, Grigore Bucșan în Ultima oră de Mihail Sebastian, regia: Anca Ovanez-Doroșenco și Mircea Albulescu, 2003, Papură-Vodă în Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri, regia: Dan Tudor, 2006, Firs, bătrân lacheu în Livada de vişini de A. P. Cehov, regia Felix Alexa, 2010, Profesorul în Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, regia: Alexander Morfov, 2011 – la Teatrul Național din București; Mailat în Sângele de Horia Lovinescu, regia: George Rafael, 1976, Kiss, Unde-i revolverul? de Görgey Gábor, regia: Mircea Cornișteanu, 1997, Luca Arbore în Viforul de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia: Alexandru Darie, 1999 – la Teatrul ”Nottara” din București.
A jucat peste 70 de roluri în filme.
A colaborat cu Teatrul radiofonic din 1959. Dintre rolurile interpretate la Teatrul Național Radiofonic: Danton în Danton de Camil Petrescu, teatru serial, regia: Paul Stratilat, 1972; Herakles în Broaştele de Aristofan, regia: Cristian Munteanu, 1976; Jupiter în Amphitryo de Plaut, regia: Dan Puican, 1976; Marc Antoniu, Antoniu şi Cleopatra de W. Shakespeare, regia: Corneliu Dalu, 1977; Moghilă în Viforul de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia: Cristian Munteanu, 1980; Oedip în Oedip la Colona de Sofocle, regia: Titel Constantinescu, 1981; Silvestru Trandafir, Dezertorul de Mihail Sorbul, regia: Dan Puican, 1981; Ajax în Război cu Troia nu se face de Jean Giraudoux, regia: Dan Puican, 1982; Othello în Othello de William Shakespeare, adaptare de Mircea Albulescu, regia: Cristian Munteanu, 1983; Contele de Northumberland, Henric al IV-lea (partea I, partea a II-a) de William Shakespeare, adaptarea și regia: Cristian Munteanu, 1984; Șeriful Heck Tate în Să ucizi o pasăre cântătoare de Lee Harper, dramatizare de Josetta Dan, regia: Dan Puican, 1984; Serebreakov în Unchiul Vanea de A. P. Cehov, adaptarea și regia: Dan Puican, 1984; Don Salluste în Ruy Blas de Victor Hugo, regia: Cristian Munteanu, 1984; Ţugurlan în Tinereţea lui Moromete de Marin Preda, regia: Cristian Munteanu, 1985; Narcis în Britannicus de Jean Racine, regia: Titel Constantinescu, 1987; Zahar în Oblomov de I. A. Goncearov, dramatizare de Magdalena Boiangiu, regia: Olimpia Arghir, 1987; Hagi-Tudose în Hagi-Tudose de B. Șt. Delavrancea, regia Leonard Popovici, 1987; Ghenadi Nesceatlîvțev în Pădurea de A. N. Ostrovski, regia: Cristian Munteanu, 1987; Ducele de York în Regele Richard al II-lea de William Shakespeare, regia: Cristian Munteanu, 1995; Messer Ambroggio în Huhurezul de Giovanni Maria Cecchi, adaptarea liberă și regia: Mircea Albulescu, 1996; Bătrânul în Bătrânul şi marea de Ernest Hemingway, dramatizarea liberă și regia: Mircea Albulescu, 1996; Bram Stoker în Bram Stoker şi Contele Dracula de D. R. Popescu, adaptarea și regia: Cristian Munteanu, 1997; Rromânul, Rromânca, Savantul în Mofturi de I. L. Caragiale, realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta, 1998; Costaiche în Duios Anastasia trecea de D. R. Popescu, dramatizare de Pușa Roth, regia: Cristian Munteanu, 2003; Polonius în Hamlet de William Shakespeare, adaptarea și regia: Adrian Pintea, 2004; Petrovici în Mantaua de N. V. Gogol, dramatizare de Pușa Roth, regia: Cristian Munteanu, 2004; Zorba în Zorba grecul de Nikos Kazantzakis, dramatizare de Rodica Mandache, adaptarea și regia artistică: Dan Puican, 2005; Președintele în Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Pușa Roth, regia: Mircea Albulescu, 2007; Gorgibus în Doctorul zburător de Molière, regia: Vasile Manta, 2008; Maestro și Georges Clemenceau în Ultimul pact de Oana Maria Cajal, regia: Gavriil Pinte, 2014; Arhiepiscopul de Canterbury, Henric al V-lea de William Shakespeare, regia: Attila Vizauer, 2014.
Vezi: Poezie de teatru. Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Editura Ars Longa, Iaşi, colecţia „Summa cum laude”, 1, 2008 (fragmente)
Biografie artistică Mircea Albulescu – click aici.
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.
