„Melodia revine”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

124
Natan Alterman, cca. 1952
Natan Alterman, cca. 1952

cronica de teatru logo leviathanNathan Alterman (1910–1970) a fost, neîndoielnic, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii ebraice moderne. A fost poet și traducător; fără să fi fost vreodată ales în vreo funcție, a fost și un personaj care s-a bucurat de o considerabilă influență în mișcarea socialistă sionistă. Puse pe muzică, nu puține dintre versurile lui au devenit șlagăre, ca, de pildă, O întâlnire fără sfârșit.

Am avut, ca pedagog, șansa extraordinară de a pune în scenă Fedra lui Racine în tălmăcirea lui Alterman; superba versiune propusă de el nu e scrisă în tradiționalul alexandrin racinian, dar e incontestabil muzică în ebraică, la fel cum originalul e muzică în franceză.

Numai că tot renumele artistului n-a fost suficient pentru a-l face un om fericit ‒ s-a zbuciumat ani de-a rândul între două femei, soția și o amantă, a avut destule să-și reproșeze în privința dezechilibrului sufletesc de care a suferit fiica lui, Tirza Atar, un dezechilibru care, câțiva ani după moartea tatălui ei, a împins-o la sinucidere.

Teatrul Național Habima îi omagiază lui Alterman amintirea printr-o „piesă muzicală”, adică printr-un musical. Textul piesei a fost scris de Motti Lerner, după monumentala monografie dedicată poetului în 2013 de către Dan Laor și a fost adaptat pentru spectacol (păi, cum altfel?!) de către regizorul montării, Moshe Captain, directorul artistic al Teatrului Național. Decorul spectacolului a fost creat de Eran Atzmon care a ridicat pe scenă, pe turnantă, mai multe plaforme rectangulare de înălțimi diferite, figurând fiecare câte un interior de apartament, de crâșmă etc. Din podul scenei atârnă niște imense panouri pe care se proiectează ‒ quasi-brechtian ‒ informații despre desfășurarea acțiunii. Culoarea dominantă în spațiile de joc e un cenușiu cald. Zonele în care se joacă, se cântă etc. sunt, firește, puternic luminate, dar ceea ce se află împrejurul acestor zone nu este înecat în întuneric, așa cum se procedează tradițional, ci într-un destul de agresiv albastru. Judecând după modul în care către final această albastră idee de moarte se strecoară subtil în decorul montării, bănuiesc că artiștii care au creat spectacolul (luminile sunt semnate de celebrul Avi Ionah Buenno ‒ Bambi) au intenționat, prin acest obsesiv albastru al cadrului, să sugereze prezența necontenită în scenă a ideii de moarte.

Spectacolul acesta, Melodia revine, conține un foarte puternic paradox, despre care a mai fost vorba recent în însemnările mele: din punct de vedere strict meșteșugăresc, tot ce conține el e fără cusur și funcționează ceasornic; numai că totul la un loc nu exprimă absolut nimic din ce, poate, a dorit să exprime și, fiindcă nu exprimă nimic, nu trezește nici un gând și nici o emoție în spectatori; cântecele sunt, mai toate, foarte plăcute urechilor ‒ și-atât; sub formă de concert ar fi fost, poate, mai sugestive.

Multe piese de teatru „biografice” suferă de aceleași defecte ca și Melodia revine, adică nu izbutesc să se distanțeze suficient de amănuntele concrete ale biografiei personajului central și asta îl împiedică să se transforme într-un personaj de teatru cu adevărat semnificativ, să devină simbolic. Alterman merita mai mult decât i-au oferit Motti Lerner și cu Moshe Captain.

Igal Sade este o prezență impunătoare în rolul central; are un glas puternic și răvășitor; cântă în spectacol o bucățică dintr-un număr muzical, și am regretat că nu cântă mai mult, pentru că actorul știe să cânte. Actorul e foarte convingător ca artist preocupat de arta lui.

Numeroasele doamne care se agită în jurul acestui Alterman sunt ‒ iertat să-mi fie ‒ toate o apă și-un pământ. Ele se disting mai cu seamă prin foarte frumoasele costume create de Aviad Arik Herman. Dar mai toate au câte un număr muzical de interpretat solo, și mai toate îl interpretează cât se poate de bine. Numai că asta încă nu-i destul pentru portretul unui artist important și complex.

Cât privește conținutul de idei al musical-ului: spectacolul enunță fel de fel de teme care ar fi putut să fie dezvoltate în legătură cu viața și creația lui Nathan Alterman ‒ evoluția unui artist în raport cu propria capacitate de a produce artă, relația dintre producția artistică a unui creator și convingerile politice ale acestuia, raportul foarte complicat dintre ceea ce creează un artist și ceea ce el reprezintă ca om etc., etc., etc. Fiecare dintre aceste teme ar merita, singură, o piesă întreagă; enunțate și neprelucrate ca lumea, abia schițate, ele alimentează curiozitatea publică față de personalitatea excepțională a lui Nathan Alterman, cu contradicțiile, cu luminile și cu umbrele ei, fără să dea satisfacție, cred, nici unuia dintre spectatori, întrucât nici una dintre teme nu e pusă în valoare până la capăt.

Pe de altă parte, prelucrările cântecelor și conducerea formației orchestrale ‒ Lior Ronen ‒ sunt admirabile.

Spectacolul muzical Melodia revine este neobișnuit de lung față de standardele vremii noastre ‒ două ore și cincizeci de minute, cu o scurtă pauză, și, totuși, el nu plictisește și nu obosește. Bănuiesc că va deveni succes de public. Dar sunt sigur că el nu va impune imaginea unui Alterman chinuit de problemele lui de creație, în locul clișeului unui bărbat cam fără caracter care nu parvine să se decidă între soție și metresă.   

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală                                                                                                                                                                                   

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.