Februarie a început cu zăpadă. Florăriile aduceau primăvara în vitrinele lor mari, verde crud și galben timid, destul de mult roșu, un pic de albastru, suficient ca să te facă să visezi la vară și valurile unei mări. De ziua mea, Brenda și Susan m-au surprins cu o tortă imensă, dreptunghiulară, un Happy Birthday cântat cu toată grupa, minus arabul din Emirate, un bogat arogant și lipsit de bun-simț, ce nu agrea prietenia mea cu Amina, doctorița din Iran. A fost ziua în care am vizitat Bambergul cu tot Institutul. Torta fusese delicioasă, bunica Susanei, chemată de noi, a luat restul, pentru că nu toți doreau frișcă și ciocolată la zece dimineața. Drumul spre Bamberg a fost vesel, dacă muzica arabă putea fi considerată veselă. Abu se întinsese pe scaunele din fundul autocarului, cu o sticluță de brandy și casetofonul dat la maxim. La început am râs. Arogantul ăsta era lovit cu leuca, deci ne puteam aștepta la așa ceva din partea lui. După o jumătate de oră, șoferul a oprit autocarul la o parcare pustie și l-a rugat să închidă ”coranul”, pentru că trebuia să se concentreze la drum și cu jeluiala aia groaznică era, aproape, imposibil.
– Nu, răspunse Abu, este dreptul meu să mă rog… și voi vă rugați, nu, mergem doar să vedem o catedrală veche, de ce, am și eu drepturile mele… mă rog…
– Dar nu în autocar…
– Allah este peste tot.
Încă o înghițitură de brandy, muzica își ridicase tonul, parcă mergeam spre Mekka, nu spre Bamberg.
– Hei, Abu, se răsti Hendrik, polonezul, la el, un pic mai moderat, ce Dumnezeu… numai un pic…
– Nu.
– Atunci îți închid eu slujba religioasă, țipă Pilar, o fată din Madrid, ce nu era de fel impresionată de obrăznicia arabului.
– Încearcă, zise Abu, încearcă.
Autocarul din spatele nostru, unde era Wolf, se opri, șoferul deschise ușa din față și începu să reclame, chinezii, până atunci absolut surdo-muți, își cereau drepturile lor la liniște, Pilar se jelea că Abu o amenință, pentru că îndrăznise să-l contrazică, ce mai, era un circ teribil la marginea unei păduri de brazi și nimeni nu știa cum se va termina aventura asta. Sigur era că Abu băuse jumătate de sticlă și, dacă nu fusese de la naștere total normal, acum era absolut pe lângă el.
– Abu, începu Wolf, noi suntem o grupă… tu nu ești singur aici. Eu am înțelegere pentru sentimentele tale religioase, însă, dacă nu încetezi, te lăsăm aici în pădure și chemăm poliția să aibă grijă de tine, până la întoarcere…
– Nu cred, râse Abu, ești responsabil de viața și siguranța mea, ai mei îți pot cumpăra Institutul în două minute…
– Abu, continuă Wolf, mă voi așeza lângă tine, închide muzica asta și conversăm până la Bamberg.
Până la urmă, s-a potolit. Era beat, sughița în draci, își dorea mama pe-aproape, sticla îi fusese confiscată, casetofonul la fel, singur nu avea poftă să cânte. A dormit tot drumul lipit de Wolf, iar seara, când ne-am întors la Institut, și-a cerut scuze în toate formele, așa de convingător că ne-a impresionat pe toți. O săptămână mai târziu pleca spre Emirate. Nu și-a luat rămas bun de la nimeni, pentru că nimeni nu era la nivelul lui. Nu reușise să se facă înțeles, nici plăcut. Era frumușel foc, prost foc și al dracului de bogat. Începuseră schimbările. Alexander se pregătea să plece în nordul țării. Începuse slujba. Iar eu nu mai puteam continua cursurile. Trebuia, credeam noi, să plecăm împreună. Martie a fost ultima lună de ”der, die, das” și dictări în limba germană. Nu eram singura care nu mai continua. Trimestrul se încheiase și cei mai mulți dintre participanți se întorceau în țările lor. Herr Wang, lecuit de sânii Susanei, Maria Dos Santos, neconsolată că nu l-a putut iubi pe Pablo, argentinianul, bărbatul Brendei cumpărase o casă, ca în Wisteria Street, iar ea nu mai putea aștepta să se mute acolo, Virginia îl ”consumase” pe Sergio în Paris și făcuse imensa greșeală să-i spună soțului că este îndrăgostită, pentru că își juraseră eternă sinceritate, și acum, la întoarcere, o așteptau hârtiile de divorț și împărțirea bunurilor materiale. Giorgi nu o dorea pe Meral, el avea în cap fotbalul și un eventual contract la o echipă din Kirchheim, iar Manolito, cel mai liniștit bărbat din Chile pe care l-am cunoscut vreodată, ne declarase, după niște vino tinto, că îi plăceau flăcăii, nu blondele, ca Meral. Așa că trei luni de luptă pentru fericirea turcoaicei frumoase n-au avut succesul dorit. Noaptea de ”Adio școală” am sărbătorit-o la Institut. Avea o sală de festivități, fiecare dintre noi participase cu ceva, era destul de băut și mâncat. Wolf venise cu muzică de dans și, după ce ne-a mulțumit pentru ”cel mai viu semestru din ultimii ani” și, unii dintre noi, impresionați până la lacrimi, am relatat câte ceva, vesel și trist, din aceste luni, ba chiar și Herr Wang a ținut un discurs și așa am putut vedea că nu era deloc lipsit de umor. Wolf a lăsat muzica și băutura să vorbească. Cum nu aveam niciun autobuz spre casă, hotărâsem să dorm cu fetele din cămin. Meral avea un pat dublu, așa că am decis să înnoptez în camera ei. Portarul închisese porțile Institutului și noi, afară, pe stradă, nu ne încumetam să plecăm. Mai erau atât de multe de povestit. Una este să fii la Balul Bacalaureatului, încă boboc în pragul vieții și alta este să fii trecut de treizeci și să-ți iei rămas bun de la oamenii care te-au acompaniat pe un drum, ori i-ai acompaniat tu pe ei, iar acum la miezul nopții, peste podul pustiu, descoperi că mai sunt multe de spus și că nu mai ai timp. Băuserăm toți, pe rupte, de la bere la whisky, vin roșu, Sake, adus de chinezi, caipirinha, adusă de Maria, și țuică de prune, adusă de Florin, sibianul. Le amestecaserăm așa de bine, că acum vedeam totul dublu și triplu. Bine că nu era ghețuș. Profesorului de la grupa de începători i se zbătea o venă pe partea stângă a gâtului, așa de ciudat, că începuse să mi se pară sexi. Îi urmăream vena, în vreme ce conversa și nu ziceam nimic. Omul ăsta atât de străin îmi stârnea curiozitatea. Din nefericire, era Virginia lipită de el, văduva veselă, Sergio plecase la Taunus, hârtiile de divorț le avea pe masă, Paris era istorie trecută, iar vena asta rebelă o făcea nebună. Până la urmă ne-am despărțit. Clar, băutura ne-a făcut mai vulnerabili și mai simțitori, unele măști au căzut cu zgomot, dar pe de altă parte eram conștienți că pentru noi toți, ca grupă, nu mai era un mâine și poate că, după noaptea asta, nu ne vom mai vedea niciodată. În cămin era cald. Am ieșit pe balcon, pentru că se învârtea camera cu mine. Meral, ce nu băuse absolut nicio picătură de tărie, m-a învelit într-o pătură și așa îmbrățișate priveam orașul acoperit de albul zăpezii și cerul înstelat. Orășelul era între munți. Era minunat. Combinația asta de întuneric și lumină, zăpada ce strălucea sub becurile de la intrare, stelele oglindite în apa râului, noaptea liniștită, de parcă eram căzute într-o poveste.
– N-am parte de așa ceva în Ankara, zise Meral.
– Nici eu n-am avut în București.
– Ce faci acum, întrebă, pleci în nordul țării ?
– Da, am zis, trebuie. Bine că Alexander are o slujbă…
M-a lăsat singură, a făcut patul și a stins lumina. Acum, pe întuneric, cerul era mai impozant și orășelul mai pierdut în alb. Puteam auzi susurul râului ce se lovea de pietrele podului. Am intrat și m-am întins în pat. Eram frântă.
– Și tu, am întrebat-o pe Meral, ce vei face tu?
– Poate mă întorc în Egipt. Mi-a plăcut să lucrez acolo…
Am adormit și nu am mai auzit răspunsul până la sfârșit. Vocea ei era caldă, ca un balsam peste promilele mele. Mă legăna și, acoperită până peste cap, am visat un drum lung, într-o sanie cu un cal negru, un tren în care urcasem și din care nu mai puteam coborî, pentru că nu oprea nicăieri, o mână caldă ce îmi mângâia spinarea și mă liniștea, asigurându-mă că cea mai sigură gară este sfârșitul nopții. Mâna ușoară urca și cobora peste spatele meu, buzele cuiva, calde și ele, îmi sărutau gâtul, nu, nu era profesorul cu vena rebelă, el era cu Virginia, nici Alexander nu putea fi, el era cu copiii acasă. Am deschis ochii. Săruturile mă treziseră. Peste spatele meu părul lui Meral. Corpul ei mirosea a măr proaspăt. Precis un parfum.
– Ce faci, am țipat, ești nebună?!
Am sărit peste ea și m-am așezat pe scaun.
– Ești lesbiană?
– Da, zise, cu spatele la mine, da…
– Eu nu, am țipat, eu nu sunt. Și nu mai intru în pat. O să plec la gară.
– Este cinci, zise, autobuzul pleacă la șapte…
– De ce, Meral, de ce? Erai prietena mea. Credeam că vrei să-mi iei bărbatul, dar nu credeam că… acum n-am să te mai pot suporta…
– Te rog, nu le spune fetelor, iartă-mă, ar fi trebuit să-mi dau seama… habar n-ai ce rău îmi pare… noaptea asta a fost de vină și tu, goală pușcă în patul meu…
– Ești ca Herr Wang. Și eu, idioata… nu, în definitiv n-aș fi crezut…
– Pe Alexander îl ador. Interesul meu erai tu. Ai ceva ce mă tulbură…
Mă îmbrăcasem.
– Stau în sala de așteptare de la gară. Te rog nu mă căuta. Îmi vine să vărs…
– Simt, zise, și-mi pare rău.
Am închis ușa după mine. Eram singurul suflet la gară. Niciun bețiv pe gerul ăsta, niciun vagabond într-un sac de dormit, nici măcar un câine. Numai eu. Începuse din nou să ningă. Și, încet, încet, se crăpa de ziuă.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
