„Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după […] aptitudinea de a supune puterile oarbe ale naturii, scopurilor omului. Cu cât omul e mai stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă”; „Legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât de la el însuşi”; „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic.”– Mihai Eminescu
Să vorbeşti despre Eminescu e ca şi cum ai vorbi despre timp, despre stele, despre durere, iubire, disperare, speranţă, despre toate sentimentele omeneşti puse în căuşul cuvântului dor, atât de apropiat de sufletul poporului român. Vizionar, Eminescu a citit în stele, a descifrat enigmele accestui pământ şi a aşezat totul în poezie. Acum 174 de ani, în anul 1850, 15 ianuarie, se năştea, la Botoşani, Mihai, al şaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi, născută Iuraşcu.
Un copil, la prima vedere, obişnuit, un adolescent neliniştit, un tânăr romantic, un bărbat îndrăgostit, un ziarist răzvrătit, un intelectual desăvârşit care a schimbat soarta limbii române, aşezând-o definitiv în tiparele ei, un vizionar al vremii sale, dar şi un judecător al clasei politice, un economist obiectiv şi nu în ultimul rând, un poet genial. Sau aşa cum spunea un confrate, Eminescu a îmblânzit gramatica limbii române: „În gura lui Eminescu, pesmetul fărâmicios al gramaticii a devenit o prefigurare de cuminecătură.” (Florin Caragiu, „Steaua lui Eminescu”, articol publicat în revista „Ramuri”, ianuarie 2011). Eminescu a înţeles problemele complexe, economice, sociale şi politice ale societăţii româneşti din vremea sa şi nu s-a sfiit să dea verdicte, dezvăluind o altă latură a caracterului său puternic: verticalitatea. Gândirea economică a marelui poet este luată în calcul de cercetătorii de azi, aceştia considerând că Eminescu este părintele a două teorii economice: cea a economiei naţionale şi a costurilor aferente. Pe Eminescu nu trebuie să-l judecăm noi, pentru că el a judecat şi s-a judecat singur, el a deschis drumuri de netăgăduit în poezie, a făcut jurnalism politic, social-economic şi cultural, a emis teorii poetice şi filosofice etc.
Putem, poate că e cel mai bine, să ne reamintim de Eminescu, citându-l.
Din gândirea politică a lui Eminescu:
„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor.” („Curierul de Iaşi”, 17 noiembrie 1876, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, pag. 253).
„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege…” („Timpul”, 14 august 1882, Opere, vol. XIII, 1985, pag. 18).
Opinia lui Eminescu despre atitudinea dar şi corectitudinea clasei politice din vremea sa. Părerile lui sunt şi problemele lumii contemporane:
„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” („Timpul”, 18 aprilie 1879, Opere, vol. X, 1989, pag. 223).
Însă concluzia gazetarului Eminescu este tranşantă :
„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român.” („Timpul”, 8 august 1880, Opere, vol. XI, 1984, pag. 29).
Dar să trecem la poezie, la capitolul cel mai important din creaţia eminesciană.
În poezia La Steaua, alegerea noastră spre exemplificare, Eminescu a făcut proba unei excepţionale intuiţii ştiinţifice, deşi e greu de presupus că el cunoştea viteza luminii, adică avea cunoştinţele necesare unei astfel de presupuneri. Deşi divinul critic, George Călinescu, în studiul Cultura lui Eminescu, îl caracterizează „diletant în ale ştiinţelor”, poetul a intuit imensitatea distanţelor cosmice, prin care raza unei stele străbate zeci de secole până să ajungă la noi, pământenii, timp în care steaua însăşi e posibil să dispară, dar noi continuăm să-i primim lumina.
„La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.”
(1 decembrie 1886)
Pentru că şi în ianuarie se mai aud colinde sau ecourile acestora, ne oprim la singurul colind scris de Mihai Eminescu, publicat în ediţia de Crăciun, din anul 1933, a ziarului „Universul”.
Titu Maiorescu a dăruit Academiei Române, în 1902, zeci de caiete ale marelui poet. Colindul a fost scris într-un caiet de 343 de pagini şi a apărut, sub titlul Colinde, colinde, în ediţia postumelor din 1902, cu o prefaţă de Nerva Hodoș.
„Fila 203 a acestui caiet cuprinde o poezie de Crăciun care avea să aibă şapte strofe cu rime încrucişate. Din ultimele trei strofe însă, Eminescu n’a aşternut întregi decât versurile cu soţ (al doilea şi al patrulea): «În leagan l’împăture/ …Şi magii alăture/ Din ’naltul tăriilor…/ …Ş’a Sîntămariilor/ Rădice coroanele… /…S’arate icoanele»”, citim ziarul „Universul” din anul 1933. „Dar cele dintâi patru strofe le putem considera aproape definitive.” („Universul”).
„Colinde, colinde
E vremea colindelor
Căci gheaţa se’ntinde
Asemeni oglinzilor.
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele
Căci noaptea de azi-i
Când scântee stelele.
Se bucur copii,
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Îşi peptenă pletele.
De dragul Mariii
Ş’a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului…”
Ce mai poate să scrie un om pentru care opera eminesciană, gândirea eminesciană reprezintă STEAUA lui polară? Să amintească cititorilor, să amintească românilor, oriunde s-ar afla ei, că 15 ianuarie este o dată de permanenţă în cultura română, este Ziua Culturii Naţionale. Mie-mi place să spun că 15 ianuarie este Ziua Eminescu. Doar atât.
