Probabil că, în imaginarul occidental contemporan, nicio imagine nu este mai strâns asociată cu sufismul decât cea a „dervișilor rotitori” din Turcia. Popularitatea acestora este atât de mare încât, pentru numeroși europeni nefamiliarizați cu istoria și doctrinele sufite, noțiunile de „sufism”, „ordine sufite”, „derviș” sau chiar „ezoterism islamic” sau „misticism islamic” se confundă aproape exclusiv cu spectacolul dansului lor ritual. O asemenea percepție simplifică însă o realitate religioasă și istorică infinit mai complexă. În realitate, „dervișii rotitori” reprezintă doar membrii unei singure confrerii sufite, ordinul Mevlevi, care, deși nu se numără printre cele mai extinse confrerii din punctul de vedere al răspândirii geografice sau al numărului de adepți, a dobândit o notorietate excepțională atât datorită personalității fondatorului său spiritual, marele „mistic” și poet Jalal al-Din Rumi (1207–1273), supranumit Mevlana, cât și datorită ceremoniei sale distinctive, „Semâ”. Acest ritual complex, în centrul căruia se află rotația rituală a participanților, a devenit emblema ordinului și sursa apelativului de „derviși rotitori” („derviches tourneurs” sau „whirling dervishes”), sub care membrii confreriei sunt cunoscuți în întreaga lume. În cele ce urmează ne propunem să prezentăm, într-o manieră sintetică, originile istorice ale ceremoniei „Semâ”, semnificațiile sale simbolice și locul pe care acesta îl ocupă în spiritualitatea și tradiția ordinului Mevlevi.
Etimologic, termenul turcesc „Semâ” vine din limba arabă de la verbul „a auzi” (samāʿ). În terminologia sufită, samāʿ desemna inițial practica ascultării recitărilor din Coran, a poeziei și a muzicii ca mijloc de elevare spirituală și apropiere de Dumnezeu. Numai în cadrul ordinului Mevlevi termenul a ajuns să desemneze însă întreaga ceremonie, în care muzica, recitarea, meditația și rotația rituală a dervișilor constituie elemente complementare ale unui singur ritual ca formă de „dhikr” sau amintire și pomenire a lui Dumnezeu.
De la bun început ar trebui precizat faptul că Semâ nu reprezintă însă singura formă de manifestare rituală care implică muzica, ritmul sau mișcarea corporală în cadrul sufismului. Practici similare se regăsesc și în alte confrerii sufite, deși acestea diferă semnificativ atât prin forma de desfășurare, cât și prin simbolismul atribuit gesturilor rituale. Rotația continuă, caracteristică ordinului Mevlevi, constituie o particularitate a acestuia și nu un element definitoriu al sufismului în ansamblu.
Membrii confreriilor, inclusiv cei ai frăției Mevlevi, își întemeiază legitimitatea ceremoniilor pe o serie de precedente din tradiția islamică. Printre cele mai frecvent invocate se numără o relatare profetică (hadith) potrivit căreia trei dintre companionii Profetului Muhammad – Zayd ibn Harithah, Jaʿfar ibn Abu Talib și Ali ibn Abu Talib – au început să danseze de bucurie în prezența Profetului după ce fiecare dintre ei a primit, succesiv, câte un elogiu din partea acestuia. Deși autenticitatea și interpretarea acestei relatări au fost discutate de-a lungul timpului, ea a constituit un argument important pentru numeroși autori sufiți în favoarea exprimării bucuriei spirituale prin dans. Un alt precedent invocat este relatarea despre un grup de abisinieni care au executat un dans în Moscheea Profetului din Medina, în prezența acestuia. Unele versiuni ale tradiției menționează că dansul era însoțit de ritmuri de tobă, iar Profetul nu numai că nu a interzis manifestarea, ci a permis chiar soției sale, Aisha, să o privească. Alături de aceste relatări există și alte tradiții care consemnează prezența cântecului, a poeziei și a diferitelor forme de manifestare colectivă a bucuriei în timpul vieții Profetului și a companionilor săi. Pornind de la aceste precedente, numeroase confrerii sufite au dezvoltat, de-a lungul secolelor, practici rituale proprii în care muzica, recitarea, ritmul și, în anumite cazuri, mișcarea corporală au fost integrate în exercițiile spirituale (dhikr), fiecare ordin conferindu-le o semnificație teologică și simbolică specifică.
Revenind la ceremonia Semâ, tradiția Mevlevi plasează originea acesteia în timpul vieții lui Jalal al-Din Rumi. Potrivit relatărilor hagiografice, într-o zi, aflându-se în bazarul din Konya, Rumi ar fi auzit ritmul ciocanelor aurarilor, care l-ar fi cufundat într-o stare de extaz. Cuprins de această experiență mistică, el ar fi început să se rotească în cerc, exprimând prin mișcare bucuria întâlnirii spirituale cu Dumnezeu. Acest episod este considerat, în tradiția Mevlevi, unul dintre momentele fondatoare ale practicii rotației rituale, Rumi repetând acest dans și cu alte ocazii. Totuși, forma liturgică a ceremoniei Semâ nu a fost stabilită de Rumi însuși. Organizarea și codificarea ritualului îi sunt atribuite fiului său, Sultan Veled (1226–1312), cel care a pus bazele instituționale ale ordinului Mevlevi și a transformat experiența extatică a tatălui său într-un ceremonial riguros structurat, însoțit de muzică, recitare și un bogat simbolism religios. În cele ce urmează vom prezenta principalele etape ale ceremoniei Semâ, precum și semnificațiile simbolice atribuite fiecăruia dintre elementele sale constitutive.
Dervișii care participă la ceremonia Semâ, desfășurată în lăcașurile ordinului (tekke), poartă un veșmânt ritual cu un bogat simbolism. Acesta este alcătuit dintr-o robă albă, amplă, fără mâneci (tennûre), peste care este purtată o tunică albă scurtă (destegül), o mantie neagră (khirqa) așezată pe umeri și o pălărie înaltă din fetru (sikke). În interpretarea tradițională a ordinului Mevlevi, roba și tunica albe simbolizează giulgiul funerar islamic în care este înfășurat defunctul, mantia neagră evocă mormântul, iar pălăria din fetru reprezintă piatra funerară. Îmbrăcămintea rituală exprimă astfel ideea „morții înainte de moarte”, adică renunțarea simbolică la eu și la atașamentele lumești ca premisă a renașterii spirituale.
Ceremonia propriu-zisă se desfășoară în mai multe etape distincte. Ea debutează cu Naat-i Şerif, un imn de laudă dedicat Profetului Muhammad, considerat expresia desăvârșită a iubirii divine. Imnul este urmat de bătaia tobei kudüm, al cărei sunet simbolizează porunca creatoare a lui Dumnezeu: „Fii!” (Kun), prin care întreaga existență este adusă la viață. Urmează apoi taksim-ul, o improvizație interpretată la flautul de trestie (ney). În tradiția Mevlevi, sunetul acestui instrument evocă suflarea divină care insuflă viață întregii creații și exprimă totodată nostalgia sufletului pentru întoarcerea la originea sa.
Procesiunea cunoscută sub numele de „Mersul lui Sultan Veled” (Devri Veledi), desfășurată pe fundalul muzicii, constă în ocolirea de trei ori a spațiului destinat rotirii. Saluturile schimbate de derviși în timpul acestei procesiuni simbolizează recunoașterea reciprocă a sufletelor dincolo de aparențele trupului și salutul spiritului către spirit. Totul se desfășoară în fața Shaykh-ului sau a conducătorului de grup ce pășește ultimul în sală și supraveghează ceremonialul.
După al treilea ocol, urmează cele patru momente numite „selam”, fiecare corespunzând unei etape a itinerarului spiritual al aspirantului și fiind însoțit de un ritm muzical distinct. La începutul și la sfârșitul fiecărui selam, dervișii mărturisesc Unicitatea lui Dumnezeu (Tawhid). Fiecare dintre aceștia se prezintă succesiv în fața Shaykh-ului, cere permisiunea de a începe ritualul, își dă jos mantaua neagră, ca eliberat de legăturile morții și de învelișul trupesc, și începe să se rotească cu brațele încrucișate pe piept, desfășurându-le apoi sub forma unor aripi pe parcursul dansului. Mâna dreaptă este îndreptată apoi spre cer, iar cea stângă spre pământ, simbolizând primirea și transmiterea harului divin.
Primul dintre cele patru momente selam când începe dansul simbolizează nașterea spirituală a ființei umane prin cunoaștere și conștientizare. El exprimă acceptarea propriei condiții de creatură și recunoașterea dependenței totale față de Creator.
Al doilea selam exprimă uimirea și extazul celui care contemplă armonia și frumusețea creației ca manifestări ale măreției și atotputerniciei lui Dumnezeu.
Al treilea selam reprezintă punctul culminant al experienței „mistice”. El simbolizează dizolvarea eului în iubirea divină și abandonarea voinței proprii în fața voinței lui Dumnezeu. În terminologia sufită, această stare este desemnată prin conceptul de fanāʾ fī Allāh („anihilarea în Dumnezeu”), urmat de baqāʾ, adică dăinuirea în Dumnezeu și revenirea la existența obișnuită într-o stare spirituală transformată. Scopul ceremoniei nu este extazul în sine sau pierderea conștiinței, ci dobândirea unei conștiințe mai profunde a slujirii și supunerii față de Dumnezeu.
Al patrulea selam, moment în care pătrunde și Shaykh-ul în mijlocul dansului, simbolizează întoarcerea dervișului în lume după înălțarea sa spirituală. După modelul Profetului Muhammad, care, în tradiția islamică, revine printre oameni după experiența înălțării la ceruri (Miʿraj) pentru a-și continua misiunea, și dervișul se întoarce la condiția sa de slujitor al lui Dumnezeu și al întregii creații. La încheierea acestui ultim selam, brațele sunt din nou încrucișate pe piept, gest care exprimă smerenia și reafirmarea credinței în Unicitatea lui Dumnezeu. În tot acest timp dervișii sunt organizați în două semicercuri, unul simbolizând arcul descinderii sau al involuției sufletelor în materie, iar celălalt arcul ascensiunii sufletelor spre Dumnezeu. Totul este legat de un simbolism cosmologic și escatologic, Shaykh-ul fiind soarele ce împrăștie razele de lumină, iar tobele și muzica de fundal reprezintă trâmbițele de la Ziua Judecății de Apoi.
După al patrulea selam când dansul se încheie, ceremonia continuă cu recitarea unor pasaje din Coran, cel mai adesea versetul 115 din Sura a doua, Al-Baqara („Vaca”): „Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul şi Asfinţitul. Oriunde v-aţi întoarce, veţi afla faţa lui Dumnezeu, căci El este Cuprinzător, Ştiutor.” (Coran 2:115)
În final este rostită o rugăciune pentru pacea sufletelor tuturor profeților și ale credincioșilor. După încheierea ceremoniei, dervișii părăsesc în tăcere sala rituală și se retrag în chiliile lor pentru meditație și contemplație (tefekkür), prelungind astfel în liniște experiența spirituală trăită în timpul ceremoniei Semâ.
Tradițional, Semâ avea loc o dată pe săptămână, mai exact vinerea la amiază, după marea rugăciune comună de la moschee, dar și în alte ocazii cum ar fi zilele de sărbătoare. În prezent, ceremonia Semâ a dobândit un caracter cultural și comercial. Ca urmare a procesului de secularizare a ordinelor sufite din Turcia, la începutul perioadei republicane, ritualul este astăzi prezentat nu doar în cadru formal, religios, ci și sub forma unor spectacole destinate publicului larg. Numeroase reprezentații sunt organizate în centre culturale, muzee sau spații dedicate turismului, accesul fiind condiționat de achiziționarea unui bilet. De asemenea, dervișii Mevlevi participă frecvent la festivaluri naționale și internaționale, unde interpretează integral sau parțial ceremonia Semâ în scopul promovării patrimoniului cultural și spiritual al Turciei.
În final, vom cita opinia lui Frithjof Schuon (1907-1998) cu privire la simbolistica generală și importanța acestui ceremonial din volumul său, Sufismul. Văl și chintesență (București, Editura Herald, 2026) pe care l-am tradus recent în limba română:
„Una dintre cele mai autentice expresii ale ezoterismului musulman este dansul dervișilor, care își are baza nu în elaborările teologice, ci fie în Numele Allāh sau Huwa («El»), fie în Shahādah – simbolul întregii credințe și al metafizicii – combinate cu misterul Inimii și, prin urmare, cu misterul Unirii. Tema acestui dans, ca și cea a Dhikr-ului în general și, în ultimă instanță, chiar a întregii arte sacre, este întoarcerea accidentelor la Substanță: cu alte cuvinte, arta în general și dansul în particular exprimă Substanța care a devenit accident; și tot din această origine provin frumusețea, profunzimea și puterea simbolurilor accidentale. Arta exprimă această relație printr-o mișcare simultan descendentă și ascendentă, căci, pe de o parte, ea dezvăluie Arhetipul în formă și, pe de altă parte, readuce forma sau sufletul la Arhetip. Întoarcerea accidentalului la Substanță, a formalului la Esență echivalează cu reintegrarea pluralității în Unicitate; iar Unicitatea, care în ordinea geometrică este echivalentă punctului, include în realitate și ca și compensație un mister al dilatării, tocmai așa cum Absolutul, prin definiție, include Infinitul; concentrarea perfectă coincide cu o «lărgire a pieptului» (inshirāh), de unde și numele dhikr al-sadr («invocația prin piept») care este uneori atribuit dansului dervișilor. Acest dans ține, la fel ca viața sexuală, de o magie care este simultan vitală, existențială și sacramentală; el transferă simbolic finitul în Infinit sau «Eu»-l în Sine într-un mod virtual și totuși eficace pe plan psihologic. Alte dansuri au funcția de a evoca un geniu cosmic – de exemplu pe cel al iubirii sau al războiului; dansul sacru, pentru partea sa, nu tinde către o anumită esență, ci către Esență ca atare. În principiu și sub vălul intențiilor mai puțin absolute, dar mereu interiorizante, el tinde să readucă forma la Esență, prefigurând misterul unirii, miracolul mistic care face ca picătura să devină din nou marele ocean. Creștinii reproșează prompt acest tip de practică pentru «ușurința» și caracterul său «artificial», dar acest lucru se datorează faptului că occidentalii rareori au un simț al transparenței metafizice a fenomenelor și pentru că ei insistă, din preferință, asupra mijloacelor penitențiale; acesta este punctul de vedere al alternativei morale, nu al participării contemplative la Arhetip prin simbol sau la Esență prin formă. Cu toate acestea, au existat întotdeauna dansuri populare în Europa, în ciuda ostilității autorităților religioase, și este probabil ca ele să nu fi fost întotdeauna profane – de exemplu cele din luna mai – ceea ce înseamnă că intențiile sacre, în grade variabile, moștenite din antichitatea nordică sau mediteraneană, și-au putut găsi refugiu în ele.” (1)
(1) Frithjof Schuon, Sufismul: Văl și Chintesență, trad., note și cuvânt-înainte de Cristi Rusin, București, Editura Herald, 2026, pp. 77–78.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Rusin, Cristi, Străinul din Orient. Comentariul cultural-istoric: Regele, Sclava și Vraciul de Mevlana Celaleddin Rumi, Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2021;
Schimmel, Annemarie, Mystical Dimensions of Islam, Chapel Hill, University of North Carolina Press, 2011;
Schuon, Frithjof, Sufismul: Văl și Chintesență, trad., note și cuvânt-înainte de Cristi Rusin, București, Editura Herald, 2026;
Vitray-Meyerovitch, Eva de, Rumi și sufismul, trad. Anca Manolescu, București, Editura Humanitas, 2003.
Vezi și: Jalaluddin Rumi: Iubire metaforică, iubire reală de George Grigore, revista „Leviathan”, anul II, nr. 2 (3), aprilie–iunie 2019, pp. 55–58, click aici.
Mevlânâ, vocea sufetului universal de Urfet Șachir, revista „Leviathan”, anul XI, nr. 2 (31), aprilie–iunie 2026, pp. 112–113, click aici.
Arhiva rubricii În umbra minaretelor
