Trei…
Laudă mitocanului român…
Componentele din viața mitocanilor sunt nenumărate, ei există pretutindeni, de la mitocanii de rând, la mitocanii îmbogățiți peste noapte, mitocanii din lumea vedetelor și mitocanii din elitele universitare, iar cei din vârful puterii sunt colorați în roșu, galben, verde etc.
În copilărie, micii mitocani îți furau mărul sau eugenia cu cremă maronie, îți șterpeleau jucăriile etc. Azi, ei sunt prezenți la televizor, sunt „ghiolbanii metafizici”, lipsiți de bun-simț și de bună-cuviință, au transformat nesimțirea într-o stare existențială, sunt murdari pe dinăuntru, disprețuiesc purtarea cuviincioasă în raport cu semenii lor.
O caracteristică a lui homo mitocanicus este convingerea că el nu trebuie să respecte pe nimeni și nimic, apoi lipsa de orice jenă și indecența grobiană. Am mai citit și că lauda mitocanului român ar trebui să înceapă de la faptele istorice și să sfârșească prin enumerarea gesturilor cotidiene. La ce bun? Mitocăniile pot fi descoperite în trecutul nostru, sunt active în prezent și, cum altfel, vor fi și în viitorul patriei noastre, populată cu mitocani din cele mai vechi timpuri. Mitocanul, mai afirma un moralist, nu e nici la prima, nici la a doua, nici la a zecea generație, mitocanul, cu nevasta lui mahalagioaica, va fi moștenitorul acestor ținuturi, el ne va supraviețui și va transforma această țară în patria mitocanilor.
Mitocanul român este păstrătorul esenței mizerabile a acestui neam, el ține vii și active toate componentele cele mai dezgustătoare ale ființei noastre nesimțitoare, scria un jurnalist bătrân. Putem să ne gândim că nesimțirea a fost cea care a asigurat continuitatea noastră pe aceste pământuri timp de mii și mii de ani? Putem… El este certărețul neghiob, iar obrazul gros al mitocanului, moștenit din tată-n fiu, e o trăsătură ușor de identificat. O caracteristică a mitocanului de pretutindeni, pe care o găsim amplificată la ai noștri, este băgatul în seamă și datul din coate. Mitocanul intră nepoftit oriunde, se bagă în vorbă mai ales atunci când nu e întrebat, se împinge peste rând și zbiară peste capul tuturor, cerând să i se facă loc. Dacă nu răzbește prin răcnete, atunci își pune în mișcare tehnica sa favorită, datul din coate și îmbrâncirea, buruiana de bădăran crește pretutindeni și nu cunoaște limite.
Mitocanul nostru, deci, nu are limite, nu are restricții, nu simte nevoia să se controleze și să se stăpânească, el otrăvește cu prezența lui orice context. Tot asemănător unei buruieni, mitocanul nu se dă scos, după ce a prins rădăcini într-un loc, chiar dacă nimeni nu-l mai vrea și nu-l mai suportă, mitocanului nu-i pasă ce cred alții. Și, pentru că nu are prea multe cuvinte în vocabular, mitocanul poate fi ușor recunoscut. De îndată ce începe să emită sunete, bolboroseala lui se transformă într-un val neîntrerupt de obscenități.
Mitocanul simte mereu nevoia să lase o urmă, o dâră a prezenței sale. Un eseist cunoscut chiar așa scria, „atunci când arheologii vor căuta semne ale prezenței mitocanilor, ei vor găsi urmele fosilizate ale vomei și rahaților pe care aceștia le lasă în spațiul public”. Și există o trăsătură esențială a mitocanilor care a rămas intactă, obrăznicia. Mitocănia curge prin venele bădăranilor, transmisă de la mojic la mârlan, de la necioplitul de alaltăieri la râtanul de mai ieri și până azi la mahalagistul de zi cu zi. Azi, mahalagiul se simte în sfârșit împlinit, el poate să zboare cu avionul și să se împingă cu gențile soioase printre rânduri, deși locurile în aeronavă sunt fixe, el merge în instituțiile publice, adeseori împreună cu tot clanul său de mitocani și zbiară, făcând scandal și pretinzând că e cetățean european și are drepturi. El are acces la internet și a extins mitocănia în mediul digital.
Gata, pentru azi, portretul e apăsător și „elogiul” mitocanului nostru s-a lățit peste relieful încurcat al patriei electorale…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
