Pentru lumea dansului mondial, numele coregrafei franceze Maguy Marin este sinonim cu succesul aliat cu perenitatea. Iar faptul că acum Compania pe care a creat-o a fost invitatul special al Festivalului Național de Teatru de la București, unul dintre cele mai importante programe UNITER, dă seama de deschiderea spre dialog intercultural și spre marea performanță a manifestării ce o are pentru al patrulea an consecutiv ca director pe Marina Constantinescu. Primul îndemn spre a descoperi universul fascinant al acestei coregrafe de excepție, ca o reverență în fața creației sale, l-a reprezentat chiar afișul festivalului care înfățișează chipul unuia dintre dansatorii-far ai Companiei Maguy Marin în spectacolul care a revoluționat dansul contemporan francez, anume May B. Acest spectacol produs acum de Compania Maguy Marin în colaborare cu Maison des Arts et de la Culture du Créteil, pe care l-am putut vedea în mijlocul unui public copleșit de emoție și admirație în Sala Studio a Naționalului, reprezintă o operă de hotar. A fost imaginat în 1981 la Théâtre Municipal d’ Anvers, când coregrafa și dansatoarea avea deja o carieră de aproape un deceniu, palmaresul ei la acel moment incluzând și patru sezoane ca prim-solistă a Companiei Maurice Béjart, dar când, așa cum a declarat nu o dată, a simțit imboldul profund, irepresibil, de a transgresa codurile tradiționale ale dansului, pășind pe acel teritoriu al teatrului-dans în reconfigurare. Un angajament artistic ce a rezonat în plan uman cu o la fel de fundamentală nevoie de a privi în față realitatea lumii înconjurătoare, fără constrângeri și prejudecăți, cele peste patruzeci de titluri importante semnate până în prezent dezvăluind, așa cum observa un comentator avizat, ”lucrări pline de furie, dar și de optimism și de candoare în fața barbariei”. May B este un spectacol de legendă, de aproape patruzeci de ani este înfățișat fără întrerupere – peste șapte sute de reprezentații pe cele cinci continente, transmis astfel prin succesive generații de dansatori ai companiei, ceea ce, în lumea teatrului, trimite la experiența La Huchette și Cântăreața cheală de Eugène Ionesco. Iar dincolo de similitudinea de longevitate, o altă apropiere între cele două capodopere ale scenei franceze se poate face și la nivel ideatic, fiindcă și producția semnată de Maguy Marin este bazată pe opera unui pilon al literaturii absurdului, Samuel Beckett. O operă care se cere în continuare explorată și care, prin prospețimea spectacolului sub veghea neobosită a coregrafei, își dezvăluie o tulburătoare actualitate. O operă în care coregrafa, care îl descoperise cu bulversare și fascinație pe autor la vârsta de optsprzece ani, a aflat suportul și fermentul propriei creativității în acea direcție a preocupărilor sale vizând expresivitatea corpului uman și, sau mai ales, dincolo de frumusețea și armonia cultivate prin dansul clasic. Acordul autorului, Maguy Marin l-a primit nemijlocit într-o cafenea pariziană și asta a fost începutul materializării unei inspirații mângâiate de geniu.
Pe scenă, ivită din apăsător neant, pe acordurile liedului Der Doppelgänger se conturează treptat o lume stranie, o umanitate de clauni pauperi, mizeri, cerșind și implorând, debusolați. Sunt indivizi incapabili de individualitate, neputincioși să se adune împreună. Ezitanți, se izbesc unii de alții, se înghesuie cu mișcări dezordonate ce par fără nicio noimă, se despart în fugă halucinantă sau cu opriri ce lasă loc de expresie hăului învăluitor și amenințător din jur. Într-un univers calcinat, pe covorul de cenușă, între senzația unei realități neprimitoare și a irealității aiuritoare,cu toții devin ridicoli, grotești, sunt naivi ca niște copii sau poate doar apatici ca niște bătrâni obosiți din care viața se scurge iremediabil. Sunt mânați, sub imperiul aceleiași lipse de logică, când de pofte animalice, când de irizări de ingenuitate dezarmantă. Sunt comici și tragici totodată. Mișcarea dansatorilor actori, pe o largă paletă a expresivității corporale, a mimicii sugestive sub ”masca” de argilă care accentuează relieful chipurilor, a privirilor și mai scânteietoare pe aceste „fețe palide”, și chiar nemișcarea acestor zece personaje, cinci femei și cinci bărbați, este ritmată de acordurile muzicii (Schubert, Gilles de Binche, Gavin Bryars) și de sfâșietoare onomatopee. Singurele cuvinte care se rostesc sunt replica beckettiană ”Fini. C’est fini. Ḉa va finir. Ça va pêut-être finir.” Universul marelui scriitor ce își află aici o pertinentă întrupare scenică devine o referință explicită în partea a doua a spectacolului prin imagini-cadru emblematice pentru piese și personaje celebre ieșite de sub pana sa. Pentru ca, după o a treia parte, un tablou la fel de nuanțat și edificator pentru condiția umană în general, această lume de naufragiați, de vagabonzi lipsiți de speranță și de viitor să se închidă privirii noastre printr-un moment de mare emoție și rafinată execuție interpretativă, în acordurile sfâșietoare ale liedului Der Lierman. May B este un spectacol care tulbură prin profunzimea ideatică, prin ecoul într-o actualitatea din păcate deloc lipsită de terifiante spaime și incertitudini cu privire la devenirea omenirii. Și impresionează la superlativ prin țesătura lui de filigran, prin simplitatea, limpezimea și puritatea elementelor alcătuitoare, prin sincretismul complex. Cum l-am defini? Unde l-am plasa?, s-au întrebat unii la momentul creării spectacolului, neacceptat decât după vreo trei ani. Și poate se vor mai fi ivit până azi și alți amatori de taxinomii. ”Este evidentă o influență puternică a teatrului asupra acestei opere în principal coregrafice, dar nu înțeleg de ce ar trebui să o catalogăm într-un fel sau altul”, observa Maguy Marin într-un interviu.
Un alt frumos cadou al organizatorilor festivalului, susținut de partea franceză, au fost alte două evenimente care au dat și mai mare relevanță acestui spectacol-eveniment. A doua zi după reprezentația bucureșteană din cadrul FNT, au fost programate atât conferința În universul lui Maguy Marin în prezența mai multor artiști din Companie care au dovedit o solicitudine pe măsura talentului lor, cât și proiecția unui documentar lansat în primăvara acestui an în Franța, intitulat Maguy Marin. L’urgence d’agir. Cum s-a remarcat la lansarea pariziană, filmul pune în lumină etapele de creație ale capodoperei May B, ca reper matricial cu mesaj generos pentru noile generații de coregrafi, ca un far mereu actual pentru chiar creatoarea ei, care spunea într-un interviu: ”May B a devenit un soi de formă fixă, o platformă de lucru pentru jocul corpurilor, relația dintre parteneri, relația cu spațiul, precizia și cizelarea mișcării”. Acest film, care în partea a doua aduce în prim-plan alte coregrafii renumite, de la (cele clasice de-acum) Cendrillon sau Grossland, create de Maguy Marin cu baletul Operei din Lyon, până la cele mai recente creații ale coregrafei, este, totodată, o incursiune caldă pe tărâmul personalității și al angajamentului umanist al coregrafei răsplătite de-a lungul timpului cu valoroase premii, precum și cu un Leu de aur pentru întreaga carieră la Bienala de la Veneția din 2016. Și este străbutut de o tentă de calde afinități creatoare și de afecțiune personală și intimă, căci realizatorul acestui film este David Mambouche, fiul coregrafei, dansator, actor și realizator. Istorie a companiei, filmul este și o ”saga” de familie, unde apar și acest fiu care a intrat peste noapte într-un rol jucat odinioară de tatăl său, mort pe front, și mama coregrafei care îi cosea costumele de scenă, trimițând cu gândul la May, mama lui Beckett, și la semnificația titlului acestui spectacol.
În foaierul sălii Studio de la TNB, cu puține minute înaintea reprezentației cu May B a fost vernisată Expoziția de fotografii care îi este dedicată. O expoziție înfățișată nu de mult la Espace Cardin sub egida Festival d’automne à Paris, Au prezentat-o Marina Constantinescu, directoarea FNT, Laure Delavier, directorul administrativ și de turneu al Companiei Maguy Marin, Irina Tapalagă, director de imagine și coordonator expoziții, Laurence Danière, fotograf și Cristian Caimacan, ca reprezentant al acestui complex proiect româno-francez. Cuvintele lor emoționate și emoționante, prezența unuia dintre actori, în costumul de scenă, aplicându-și pe față și pe cap, în chip minuțios și laborios, așezat la o masă de machiaj, acel gros strat de argilă, derularea pe ecran a unor imagini din filmul documentar au fost creatoare de atmosferă și au pus într-o lumină aparte cele 22 de fotografii, jumătate portrete supradimensionate ale interpreților, marcate de efectul dintre machiajul lor atât de elaborat și starea personajelor întrupate, realizate de Jean-Louis Fernandez, jumătate imagini de platou surprinse de camera lui Laurence Danière care a însoțit trupa în timpul turnării documentarului amintit și a căutat să pună în evidență dialogul dintre efemerul scenei și travaliul imortalizării pe peliculă. Rămasă deschisă până la finele FNT, expoziția a fost pentru unii și o oportunitate de a mai medita asupra spectacolului May B, pentru alții, o cale de a afla despre un mare creator contemporan cu noi.
Alte detalii despre spectacol și fotografii, click aici și aici.