”Musical-uri la Tel Aviv” de Gheorghe Miletineanu

170
fotografii musicaluri la tel aviv Gheorghe Miletineanu

cronica de teatru logo leviathanMusical-ul, una dintre îmbinările posibile între un text vorbit, text cântat și dans, a fost inventat în secolul al XIX-lea. Părinții acestei specii complexe de divertisment teatral au fost Gilbert și Sullivan în Anglia, Harrigan și Hart în America. Show Boat (1927) și Oklahoma! (1943), My Fair Lady (1956), West Side Story” (1957), ”Fiddler on the Roof” (1964),”Hair” (1967) și A Chorus Line (1975), și multe altele încă, s-au făcut cunoscute pe întreg mapamondul prin ecranizări memorabile. Musical-ul invită de regulă la spectacole de mare montare. E un gen cât se poate de comunicativ, în stare să topească inimile celor mai seci dintre spectatori. La musical-urile ”clasice” se adaugă cele scrise, text și muzică, de Stephen Sondheim, astăzi în vârstă de 88 de ani, care a înnoit genul cu o serie întreagă de musical-uri ”moderne” de foarte înalt carat artistic (și deosebit de dificile pentru interpreți).

Musical-uri se pun în scenă pretutindeni. În Israel, poate că și în alte țări, musical-ul face parte din programa mai tuturor școlilor de teatru, fiindcă nu există antrenament profesional mai complex și mai eficace decât cel pe care îl asigură acest gen: el cere studenților să joace bine, să cânte bine și să danseze bine, și adesea să le facă pe toate trei în același timp.

În ce privește prezența musical-urilor în repertoriile teatrelor de proză, ale celor mari, desigur, lucrurile sunt oleacă mai complicate. În aceste repertorii musical-urile apar pentru că sunt un gen atractiv, care promite succes de casă. Nici chiar teatrele subvenționate nu pot face față financiar numai cu Cehov, Ibsen sau Edward Albee. Asta e ceea ce aduce musical-urile pe afișele acestor teatre. Majoritatea actorilor israelieni știu să cânte și cântă cu plăcere. La Teatrul Cameri se joacă ”Funny girl” și ”A chorus line”, recent li s-a adăugat ”Nebunia muzicii”, un musical însăilat pe baza șlagărelor formației pop Bee Gees, la Teatrul Național Habima se joacă ”Jaloane pe un drum”, despre care va fi vorba în continuare, însăilat pe baza cântecelor lui Naomi Schemer, ”Mika al meu”, musical însăilat pe baza cântecelor lui Yair Rosenblum, la Teatrul Khan de la Ierusalim se joacă o comedie cu cânticele al lui Nissim Aloni, despre care am scris nu demult.

”Însăilat pe baza” – ați citit formularea asta de trei ori. Ce înseamnă ea? Ea înseamnă că teatrul respectiv n-a pus în scenă un musical creat ca atare (n-am să fac speculații încercând să răspund la întrebarea de ce a procedat așa), ci s-a oprit asupra mai multor numere muzicale cunoscute și de succes ale unui compozitor sau ale unei formații și le-a legat între ele cu un text alcătuit anume ca să creeze în spectacol aparența unei acțiuni dramatice, sau măcar un fir epic oarecare, și să justifice faptul că, în răstimpuri, acțiunea, firul poveștii se întrerup ca să fie interpretate numerele muzicale alese. Firește, se urmărește o relativă concordanță (de-obicei destul de vagă totuși) între proza însăilată și conținutul numerelor muzicale.

Naomi Shemer

Naomi Shemer (1930 – 2004) a fost una dintre cele mai puternice și mai marcante personalități ale culturii israeliene. A compus peste 1000 de cântece, scriind pentru o parte din ele și versurile. Cântecul ei ”Ierusalimul de aur” (1967) a devenit, neoficial, un al doilea imn al țării, după unificarea Ierusalimului în Războiul de șase zile. S-a născut la Kvutzat Kinneret, un kibbutz de pe țărmul Lacului Tiberiada. Și-a satisfăcut serviciul militar în cadrul formației artistice a armatei, a studiat apoi la Academia Rubin din Ierusalim și la Tel Aviv. A fost măritată cu actorul Gideon Shemer, cu care a avut o fiică, a divorțat și s-a recăsătorit cu avocatul Mordechai Horowitz, cu care a avut un fiu. În 1963 a fost distinsă cu Premiul Israel. Înainte de a se stinge, bolnavă de cancer, i-a scris unui prieten că pentru ”Ierusalimul de aur” s-a lăsat inspirată de un motiv dintr-un cântec popular basc. Scrisoarea a produs, firește, senzație, după ce ani de zile compozitoarea negase că melodia faimosului cântec i-a fost sugerată. Împrejurările în care a auzit melodia din care i-a rămas în memorie un motiv de trei măsuri, fără să fie conștientă de unde e acel motiv, o disculpă întru totul, fără a mai vorbi de faptul că, din punct de vedere legal, de plagiat se poate vorbi în domeniul compoziției numai dacă într-o lucrare apar opt măsuri consecutive din lucrarea altui compozitor.

”Ierusalimul de aur” de Naomi Shemer. Interpretează Shuli Nathan

În 2017, Teatrul Național Habima a scos în premieră musical-ul ”Jaloane pe un drum”, despre viața lui Naomi Shemer. Spectacolul evocă patru etape ale biografiei ei, patru vârste ale ei, întruchipate de patru actrițe. Cele trei Naomi Shemer mai tinere se întâlnesc cu eroina muribundă în momentul în care aceasta trebuie să decidă dacă trimite sau nu destinatarului scrisoarea care mărturisește, din exces de scrupul moral, sursa câtorva note din ”Ierusalimul de aur”. Naomi Shemer rememorează, prin cele trei dublete ale ei, momente cheie din viața ei, jaloanele drumului pe care l-a parcurs. E evocat Războiul pentru Independență și tragicele pierderi pe care acesta le-a provocat. E evocată plecarea tinerei Naomi din kibbutz la Tel Aviv, la studii, după ce opoziția unei părți a kibbutzului la această plecare a fost înfrântă de cei care au crezut în vocația artistică a fetei. E evocată ”audiția” ei la Tel Aviv. E evocată prima ei căsnicie. Sunt evocate conflictele muzicienei cu unii dintre prieteni – Naomi Shemer era ”de dreapta”, consecvent și militant de dreapta. E evocată o prietenie a ei care se țese, se destramă și apoi se reia. E evocată o perioadă din viața ei când, după eșuarea primei căsnicii, i se organizau lui Naomi Shemer întâlniri cu diverși bărbați, în speranța că unul dintre ei îi va deștepta, poate, dorința să se remărite. E evocată iubirea ei trecătoare pentru un bărbat mult mai tânăr decât ea, apoi întâlnirea cu cel care avea să-i devină al doilea soț. E evocată primirea Premiului Israel. E imaginat șocul lui Naomi Shemer atunci când o ziaristă înfiptă îi dă să asculte înregistrarea acelui cântec basc, acea sursă a inspirației ei pentru ”Ierusalimul de aur” de care compozitoarea susținea că n-are habar, și nu mințea.

Textul vorbit al acestui musical (Oren Yaakobi și Giyora Yahalom) nu este, precum cititorii mei au înțeles deja, decât un curriculum vitae al lui Naomi Shemer ilustrat, transpus în dialoguri, o confecție din carton și din papier mâché, asezonată cu câteva trucuri dramaturgice care se vor moderne, dar, de fapt, sunt de mult răsuflate.

E drept că, personalitățile interpreților contribuind la asta considerabil, spectacolul parvine să impună o Naomi Shemer cu un caracter dintr-o bucată, un caracter care, cu orice risc, refuză orice compromis. Spectacolul parvine chiar să facă într-un fel acceptabilă atitudinea politică retrogradă a compozitoarei. În schimb, și spectacolul contribuie și în privința asta considerabil, numeroasele personaje mai mult sau mai puțin episodice care intră și ies și printre care circulă, când împreună, când separat, cele patru ipostaze ale eroinei centrale, cu greu se deosebesc unul de celălalt.

Decorul spectacolului (Shani Tur) e fățos, cu trunchiurile de copaci care înconjoară ca niște coloane scena, cu vegetația din jurul lor, cu pianul nemișcat în centrul scenei și cu cele câteva elemente (o ușă, un pat, niște mese etc.) care intră și ies pe roți sau coboară de la pod și urcă înapoi acolo. Luminile sunt splendide și de mare efect (Meir Alon).

Despre costume (Yelena Kelrich) aș spune că fiecare în parte e, eventual, plauzibil, uneori de-a dreptul izbutit, dar considerate împreună nu caracterizează suficient pesonajele piesei și, mai ales, nu caracterizează suficient epocile diferite în care se petrece acțiunea.

Coregrafia (Avichai Hacham) e simplă și eficace, și admirabil pusă la punct, la fel ca pregătirea muzicală a actorilor, și a soliștilor, și a corului, care e excelentă (Yossi Ben Nun, Doki Atzmon).

Din ce am pus pe hârtie cititorii mei sper că vor înțelege de ce nu mă opresc asupra fiecăruia din cei douăzeci de interpreți ai piesei în parte, deși am un program de sală la îndemână – unele roluri sunt dublu distribuite, unii actori joacă două sau chiar mai multe roluri. Regizorul spectacolului, Moshe Kepten, quasi-specializat în regia de musical-uri, a reglat ceasornic intrările tuturor actorilor în scenă și ieșirile lor din scenă, toate mișcările lor prin scenă, a armonizat perfect aceste mișcări cu foarte numeroasele manevre de lumină. Pentru individualizat fiecare apariție, n-a mai avut răgaz. Mult conținut omenesc nu e în coordonarea perfectă a ansamblului, dar ansamblul fură ochiul și urechea, și impresionează.

Interpreții montării sunt deja aliniați să mulțumească la aplauze, când unul dintre ei iese din rând și se apropie de rampă, ca să sintetizeze în câteva propoziții montarea și să introducă în spectacol un fragment de cântec în interpretarea autoarei! Vocea ei sună foarte tânără și plină de viață, e o clipă absolut tulburătoare.

De altfel, întregul spectacol trăiește, trăiește cu adevărat prin cântecele lui Naomi Shemer. Publicul le recunoaște emoționat și nu o dată îl simți zumzăind încetișor melodiile și vorbele împreună cu actorii. Ce-și poate dori mai mult un musical?

                                                              *

Ca să completez peisajul pe care mi-am propus să-l zugrăvesc, m-am dus să văd la Teatrul Ghesher Herzl a spus!, un musical a cărui premieră a avut loc în septembrie 2017 și care se bucură de mare succes. Textul musical-ului a fost scris de Roy Chen, iar muzica a fost compusă de Roni Reshef (dar montarea cuprinde și muzică scrisă de alți șapte compozitori, printre care Naomi Shemer, John Lennon, Johann Strauss, Bizet și Wagner).

În ce constă acțiunea spectacolului?

În 1949 rămășițele pământești ale lui Herzl au fost aduse din Austria în Israel și reînhumate la Ierusalim. Autorul libretului a imaginat că în timpul ceremoniei reînhumării s-a produs, cu tunete și fulgere, un miracol: Herzl a ridicat capacul sicriului și a ieșit dinăuntru viu și nevătămat. Micul grup al participanților la ceremonie, reprezentând câteva categorii sociale caracteristice Israelului – un politician, un comandant în armată, un soldat și o soldățică (aceștia doi fiind și o tandră pereche), un fanatic religios, un arab – îl conduc pe Herzl redivivus prin țară, pentru ca promotorul visului sionist să poată compara idealul preconizat de el cu realitatea statului Israel recent întemeiat; bineînțeles, ghizii lui Herzl nu abandonează nici o clipă ciondănelile lor obișnuite, măcar că formula ”Herzl a zis!” (el, nu noi) revine obsesiv în dialoguri, ca să aplaneze toate divergențele; bineînțeles, Israelul anului 1949 are o înfățișare foarte asemănătoare cu a Israelului de azi; Herzl are destule motive să fie dezamăgit de felul în care i-au fost puse în aplicare ideile; în cele din urmă, el se culcă înapoi în sicriu și, înainte de a trage peste sine capacul, exclamă furios: ”Dacă nu vreți, nu trebuie!”.

Dacă musical-ul nu se oprește amănunțit asupra biografiei lui Herzl, lăsând ca succesiunea evenimentelor istorice, ca și amănunte despre ideile lui Herzl, să fie publicate în programul de sală, nu văd de ce aș face eu asta aici, în cuprinsul unei cronici la spectacol. Mă mărginesc să amintesc doar că Herzl a avut viziunea întemeierii unui stat al evreilor (a cărui situare geografică nici n-a fost din capul locului limpede), un stat suveran, democratic, existența căruia să pună capăt secolelor de oprimare și persecuție a neamului evreiesc. Proiectul elaborat de Herzl cuprindea foarte multe propuneri înaintate, ce urmau a fi realizate în noul stat – separarea religiei de stat, drepturi egale pentru femei, coexistență armonioasă între evrei și arabi, propuneri privind asigurările sociale și îngrijirea sănătății, serviciul militar obligatoriu pentru ambele sexe, educația gratuită, mall-uri grandioase, cercetarea și progresul tehnologic etc. Herzl a militat pentru înfăptuirea practică a proiectului său utopic – șase congrese sioniste au avut loc între 1897 și 1903.

Formula-cheie a propagandei sale în favoarea acestui proiect a fost: ”Dacă veți vrea, asta nu va rămâne doar o poveste”. Formula apare în romanul Altneuland (Vechea țară nouă), apărut în 1902, cu doi ani înainte ca autorul să treacă în lumea celor drepți. Nu e israelian care să nu cunoască această superbă formulă, dar, cum în zilele noastre romanul nu prea mai e citit, puțini știu – și spectacolul subliniază ideea mai puțin cunoscută – că ea are în carte o urmare, care nu exclude posibilitatea ca neamul evreiesc să nu vrea un stat al său model, cu tot ce implică întemeierea și dezvoltarea lui; în acest caz proiectul va rămâne o simplă poveste frumoasă. Poanta care încheie montarea de la Teatrul Ghesher se referă, evident, la formula lui Herzl:”Dacă veți vrea…”.

Din punct de vedere muzical, spectacolul Teatrului Ghesher este, cred că s-a înțeles acest lucru dintr-un paragraf de dinainte, un mișmaș, uneori simpatic, alteori enervant –Habanera din ”Carmen” cântată cu un text politic mi se pare o năstrușnicie de gust îndoielnic; desigur, nu la asta se gândea Herzl când visa un stat în care să existe un teatru de operă… Sincer să fiu, faptul că melodiile sunt cântate cu acompaniament înregistrat și nu live m-a cam necăjit.

Caietul-program nu precizează cine a fost regizorul spectacolului, îl numește însă pe Evgheni Arie ca responsabil pentru ”conducerea artistică (a montării)” (!). Nici scenograful nu e menționat în caietul-program. Ce-i drept, spectacolul se joacă într-o scenă îmbrăcată în întregime în negru, pe care e construit doar un cadru de scenă înconjurat de lumini care-și schimbă întruna culoarea și se plimbă de-a lungul cadrului, ca la revistă; partea de sus a acestui cadru e un podeț pe care se poate circula. Cadrul acesta de scenă plimbăreț pare să fi devenit în vremea din urmă un îndrăgit clișeu scenografic, fiindcă-l tot văd în cele mai diferite montări.

Musical-ul Teatrului Ghesher e, se poate spune, un musical de cameră, cu o distribuție de șapte actori. Ghilad Kletter e excelent în rolul lui Herzl, ceilalți interpreți (Uri Yaniv, Ruth Rasiuk, Asaf Pariente, Henri David, Eli Menashe, Ziv Zohar Meir) joacă fiecare câte două roluri, cu multă dăruire, dar fără să aibă răgazul de a-și individualiza ca lumea personajele, care nici în text nu sunt conturate complex și nuanțat.

Spectacolul are ritm, are haz, și se urmărește ușor și cu plăcere. O bună parte din el se situează, una peste alta, la nivelul unei spirituale și amuzante conversații de salon, la o cafea, pe teme istorico-sociale și politice serioase. Publicul se distrează de minune, prinde din zbor toate împunsăturile ideologice lansate de pe scenă. E oare o dovadă de rigorism aberant dacă declar că sunt în stare să mă amuz și eu urmărind o voioasă și inteligentă discuție de salon, dar de la teatru aștept, totuși, nițeluș mai mult?

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.